"LEONIDA: Mai întâi şi-întâi că dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir... Al doilea că fieştecare cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate… Pensia e başca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor. Şi al treilea, că se face şi lege de murături… Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile.

EFIMIŢA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă- i aşa, de ce nu se face mai curând republică, soro ?

LEONIDA: Hei! te lasă reacţionarii, domnule ? Fireşte, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?"

Sună cunoscut? Bate la ochi asemănarea între acţiunile din lunile acestea ale sindicatelor militante europene cu ce se întâmplă de ani buni în anumite părţi ale sistemului de educaţie. Treptat, treptat, copiilor le-a fost indusă ideea că a te exprima într-un mod cât mai personal este un act valoros în sine, indiferent ce prostie spui, şi că ai de câştigat dacă eşti bătăios şi practici cu tupeu retorica la modă, chiar dacă eşti un cap sec. Tot aşa şi mai târziu în viaţă: ideea nobilă de justiţie socială a ajuns un clişeu sub care se poate defila cu orice inepţie.

Fiindcă una este să ceri drepturi egale sau respectarea unui contract liber asumat, în baza căruia s-a făcut deja o prestaţie (ceea ce şi în Biblie se spune: să nu opreşti plata lucrătorilor, adică să nu-i păcăleşti după ce ţi-au muncit pe cuvântul dat); şi alta este să-i spui patronului că n-are voie să-ţi taie din leafă luna sau anul viitor, că ar fi injust. În acest caz "injust" are cel mult un sens metaforic, emoţional, menit să spună că eşti nemulţumit, fără vreo implicaţie legală sau morală. Dar chestia funcţionează brici când patronul respectiv e chiar statul (la privat e mai greu).

Glisările astea de sensuri au pervertit complet limbajul public şi, parţial, politica europeană, unde amestecarea noţiunilor de drepturi negative (cele tradiţionale, fundamentale, cum ar fi cel la viaţă şi libertate) cu cele pozitive (cum e cel la servicii sociale pe care nu ţi le poţi plăti singur, care în fapt nu poate fi un drept propriu-zis, ci e o cerere de ajutor de la alţii) a ajuns monedă curentă. Este nevoie de ambele într-un stat modern civilizat, dar confundarea lor în discurs, cu contribuţia unor magistraţi ei înşişi confuzi pe chestiuni fundamentale de economie, societate şi instituţii, duce la proliferarea populismului şi decuplării aspiraţiilor de realitate. Isărescu dixit.

Când spun toate astea nici măcar nu mă refer neapărat la sindicatele româneşti, care nu sunt foarte militante comparat cu ce vedem prin alte părţi, deşi fiecare în stilul său diferit: revoluţionar-franţuzesc, anarhist-extremist grec sau breslaş- managerial german. Ale noastre nu au cine ştie ce forţă de atracţie, gargara fierbinte a liderilor pe TV contrastând cu mitingurile fâsâite. Când un preşedinte de confederaţie spune că se aşteaptă la "un efect de antrenare asupra populaţiei bucureştene", asta trădează mai curând un triumf al dorinţei asupra experienţei.

Nu că n-ar fi nevoie de o contragreutate la guvern, care de doi ani încoace a făcut destule gafe tehnice în acte normative şi în practică, subminând idei bune în domeniul fiscal şi social prin implementare stângace. Un proiect de lege excelent pentru standardele noastre, precum Codul Fiscal revizuit pe principii de lărgire a bazei şi eliminare excepţii, zace ignorat pe site-ul SGG. Mă întreb dacă premierul ştie de el sau dacă sindicatele l-au frunzărit, pentru că acesta conţine rezolvarea multor probleme pe care se duc acum lupte (verbale) de stradă.

De asemenea, urcarea salariului minim către 700 lei sau chiar peste, solicitare-cheie în prezent, nu e în principiu o idee rea. Cum spunea odată dl Hossu, în condiţiile de azi poate fi un instrument util de luptă antievaziune, pentru că e implauzibil să muncească o lună cineva pentru 600 lei pe lună brut (adică vreo 460 lei în mână). Asta, cu o condiţie crucială: salariul minim pe economie, pe care în principiu îl negociază sindicatele cu patronatele, să fie decuplat de salariul de bază în sectorul public, pe care să îl poată stabili guvernul separat. Iar vreun ameţit de judecător să nu se trezească ulterior şi să declare separarea neconstituţională. Altfel, mărirea salariului minim va crea probleme nu atât pentru privaţi, cât mai ales pentru stat, care va primi un şoc bugetar ce anulează efectul reducerilor de cheltuieli de până acum, obţinute cu atâta scandal. Că de aia nu acceptă Boc măsura, nu nepărat de grija patronatelor, altfel incapabile să-şi susţină singure cauza.

Însă nu ajungem niciodată să discutăm la rece lucrurile astea fiidcă toată lumea e inflamată fără motiv aparent, iar spaţiul de dezbatere obiectivă s-a îngustat mai mult ca niciodată. Am văzut analişti aşa-zis neangajaţi politic care spun: guvernul greşeşte că face asta, tehnic ar fi corect, dar lumea nu va accepta, va fi revoluţie în stradă. Apoi, când revoluţia nu apare, se chinuie din greu s-o stârnească ei înşişi, probabil ca să-şi valideze profeţia, într-un talmeş- balmeş de descriptiv şi normativ. E dreptul lor să fie incoerenţi, căci republica, în special a noastră, este garanţiunea tuturor drepturilor.