Am examinat biografia lui Nicu într-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis în două episoade, la "Radio Europa Liberă" în februarie 1983.

A fost debutul meu la ceea ce era într-adevăr ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Textul poate fi citit în cartea mea "Arheologia terorii", ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfaţă semnată de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzării sale, am motive să cred că Nicu a fost informat despre acest articol şi că a citit transcrierea sa. Nu ştiu ce va fi gândit atunci, dar, privind retrospectiv, cred că a înţeles că era vorba de un efort de a-l lămuri asupra riscurilor angajării pe un drum care nu avea cum să se termine în chip fericit. Îi reaminteam fostului meu coleg că tocmai el, cel care citise cândva cu pasiune atâtea cărţi de istorie a Romei antice, ar fi trebuit să ştie că nicio gardă pretoriană nu este într-atât de loială încât, în clipa dezintegrării puterii supreme, să rămână alături de despotul eşuat. În toamna anului 1964, Nicolae Ceauşescu a condus delegaţia PMR la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti şi pe aceea la Congresul Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. Departe de a fi marginalizat aşa cum a pretins Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu era trimis să poarte convorbiri, în anul "Declaraţiei din aprilie" a PMR privind problemele mişcării comuniste internaţionale, cu conducerile a două partide extrem de influente. Cu acele prilejuri, Ceauşescu a stabilit contacte care aveau să conteze mult în anii următori: cu Tito, Stane Dolanc, Vladimir Bakarici şi Edvard Kardelj la Belgrad, cu Luigi Longo, Giorgio Amendola, Enrico Berlinguer şi Giancarlo Pajetta la Roma. În vara aceluiaşi an, Ceauşescu a fost un activ participant la întâlnirile extrem de tensionate cu delegaţia PCUS venită la Bucureşti, din care făceau parte Nikolai Podgornii şi Iuri Andropov. Lui Ceauşescu i-a încredinţat Dej sarcina să ridice chestiunea ultra-sensibilă a agenturii sovietice din România. Un detaliu care ar trebui, cred, luat în seamă: până în 1964, Nicu lua lecţii private de limba rusă. Acest lucru în vreme ce copiii Licăi Gheorghiu începuseră de-acum să înveţe limba engleză. La şcoală, Lena, Vladi Doicaru, Andrei Manoliu, Anca Muşetescu, Dorina Onescu, Anca Cincă, Luci Csaszar, Ghiuri Fertig, Radu Stern, Ghiţă Gheorghiu, Ghiţă Olaru, Laurenţiu Năsturaş, Claudiu Bonchuţ, Ileana Vrejba, Florin Cleper, Victoria Andreescu, cred că şi Claudiu Popescu, eu, optasem pentru engleză, Nicu a mers spre franceză. Profesoara care preda ambele limbi străine în primii ani a fost extraordinara Liana Voinescu. Pe Nicu îl trata ca pe noi toţi, cu acel unic amestec de ironie şi delicateţe. I se spunea "Miss Long", făcuse parte din naţionala feminină de baschet. A plecat din România prin anii 80, s-a stabilit în California. Graţie ei, pot recita şi astăzi sonete de Shakespeare. Manualul de engleză includea texte indigeste de inexistenţi scriitori "progresişti". Doamna Voinescu aducea propriile cărţi, ne vorbea despre Keats şi Wilde, despre Tamisa şi Turnul Londrei. În clasa a IX-a, am început ce-a de-a doua limba străină. Unii au ales rusa pe care o preda doamna Călinoiu, soţia muzicologului Nicolae Călinoiu. Ştiu că au făcut rusa Nadia Rogojinschi şi Haralambis Angourakis. Cred că şi Andrei Scherman, poreclit "Profesorul". Câţiva ani am fost coleg de clasă cu Nicu Ceauşescu, ocazional am fost şi colegi de bancă. N-aş putea spune că am fost prieteni, dar amici am fost vreme de câţiva ani. Ultima oară l-am văzut pe Nicu în 1979, cu doi ani înainte de a părăsi Romania. Fuma fără oprire. Cred că era conştient de o mulţime de aberaţii, nu se putea să nu fie, dar nu-şi deschidea nici sufletul, nici gura. Peste ani, când am fost invitat de un fost coleg de facultate să merg să asist la procesul lui Nicu, am refuzat. Precizez că nu mă voi ocupa de viaţa personală a lui Nicu decât în măsura în care aceasta a interferat cu situaţii şi dezvoltări politice semnificative. Nu am participat niciodată la "taberele de instructaj" de la Izvorul Mureşului, nu am lucrat niciodată în aparatul UASCR ori al UTC. Mă interesează cum s-a constituit cariera sa politică, extrem de insolită şi spectaculoasă, mai cu seamă după 1972, dacă şi în ce măsură şi-a construit o bază de susţinere în aparatul de partid, care au fost relaţiile sale cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pentru că, trebuie spus, promovarea fulgerătoare a lui Nicu a fost indisociabilă de aceea a mamei sale. Cele două cariere se desfăşurau aproape simultan, clădind fundamentul pentru ceea ce politologul Kenneth Jowitt a numit inspirat "familializarea socialismului", iar unul dintre analiştii "Europei Libere", Rene de Flers, desemna cu acurateţe drept "socialism într-o singură familie". Am scris, la rândul meu, despre dinasticizarea comunismului.