Privind la ce se întâmplă săptămânile acestea în lumea arabă nu se poate să nu ne vină-n minte seria de "revoluţii" prin care lumea comunistă s-a destrămat în jurul lui 1990.
Mai toate faptele ne sunt familiare: revolta maselor, alungarea dictatorilor, rezistenţa înverşunată a unora dintre ei, rezultând băi de sânge, chemarea în stradă a partizanilor regimurilor tiranice ca să-i distrugă pe revoluţionari. Asemănările sunt atât de mari încât, fiind noi păţiţi de la propriile noastre evenimente, când am călcat cu naivitate în toate capcanele orbiţi de propagandă şi manipulare, ne vine şi acum să fim sceptici în privinţa spontane ităţii unor astfel de revolte.
Este oare posibil ca o mişcare de tip revoluţionar să fie spontană şi populară, fără niciun fel de ghidare internă sau externă? Oare nu cumva "agenturili" îşi fac de cap şi în lumea arabă? N-o fi existat vreo Malta la care să se fi decis şi soarta ţărilor arabe şi/sau musulmane? Cum să uităm că, măcar de la 11 septembrie 2001 încoace, lumea arabă este permanent privită ca un focar de terorism, religios sau laic, împotriva căruia vechea administraţie americană, dar şi aliaţii ei de pe alte continente, pornise un război numit chiar, la un moment dat, "cruciadă"? Bineînţeles că administraţia Obama are faţă mai umană decât cea a uliilor lui Bush, dar fundamentele politicii externe americane nu se modifică atât de uşor. De-aici, o minte înclinată spre teorii ale conspiraţiei poate trage nesfârşite concluzii...
Sau, poate, trebuie să vedem în dezvoltările recente simple revolte ale săracilor, fără niciun nucleu doctrinar? Adică nu revoluţii împotriva unui sistem politic, ci răscoale din cele care, din când în când, cuprind câte-o ţară precară economic, cum a fost cea din 1907 la noi sau cele care zguduie regulat America de Sud? E posibil ca în Tunisia, în Egipt, în Libia sau în Bahrein oamenii să se fi ridicat pentru pâine, şi odată cu asta, împotriva cumplitelor tiranii, a uciderilor şi torturilor endemice acolo de decenii?
Pentru că, în ciuda asemănărilor care ţin de natura umană şi de variabilele vieţii sociale de pretutindeni, între lumea comunistă de ieri şi lumea arabă a momentului actual există uriaşe diferenţe. Revoluţiile succesive, paşnice sau sângeroase, din fostul lagăr socialist s-au îndreptat în primul rând împotriva sistemului. Oamenii au cerut răsturnarea dictatorilor văzuţi ca întruchipări ale sistemului comunist. În lumea arabă tiraniile laice nu au caracter ideologic, sunt guvernări ultra-autoritare cinice şi autarhice, plutocraţii petroliere cele mai multe. Nu de puţine ori ele au avut sprijin occidental, fiind văzute ca garanţi contra islamizării. Răsturnarea lor este dorită în sine de mulţimea săracilor revoltaţi.
Şochează, în aceste momente, pasivitatea Occidentului. Situaţia, în ţările cuprinse de revolte, se înrăutăţeşte tot mai mult, cu fiecare zi (sau mai bine zis, noapte) care trece. Se vor beşte de o mie de morţi pe străzile din Tripoli şi alte oraşe algeriene. O mie de morţi, ca în revoluţia română - cum vom uita vreodată?
Şi totuşi oamenii care sunt împuşcaţi şi bătuţi pe străzile cuprinse de revolte sunt lăsaţi fără nici un fel de pro tec ţie. Mi-e greu să atribui această ezitare în bloc a cancelariilor occidentale altui motiv decât sentimentelor ambigue legate de revoltele arabe şi de viitorul naţiunilor respective.
Ţările foste socialiste aveau, la căderea sistemului, o singură opţiune de viitor: democraţia. E calea pe care ele merg, târâş-grăpiş, până azi, prin câmpurile minate ale moştenirii comuniste.
Ţările arabe, în schimb, mai ales cele foarte sărace, de fapt unde bogăţia se concentrează în foarte puţine mâini, au două alternative: democraţia şi o formă sau alta de teocraţie. A doua e la fel de rea ca tirania laică în săşi. Frăţiile musulmane, oricum s-ar numi ele în diverse ţări, par a fi singurele grupuri hotărâte şi organizate, în stare, după căderea unei dictaturi, să ia puterea fie prin puci armat, fie prin alegeri democratice. Nu e limpede în acest moment dacă - presupunând o victorie a popoarelor împotriva tiranilor, ceea ce nu e nici pe departe sigur în toate cazurile - viitorul lumii arabe eliberate va fi unul laic şi democratic sau unul islamic.
Ce se va întâmpla mai departe, după ce străvechii faraoni Mubarak, Gaddafi şi toţi ceilalţi au să plece? Ca şi Ceauşescu, ei în gheţaseră conflictele din regiune. Ce se va petrece cu trupul încremenit când va începe, încet-încet, să se moaie?
Recomandările noastre
