Jalnice vremuri am apucat iarăşi, parcă suntem blestemaţi. Parcă nu suntem în stare să facem faţă istoriei. Parcă nu suntem apţi pentru supravieţuire. Nu înţeleg, nu pot înţelege.

De ce se concentrează aici, tocmai aici la noi, toată mizeria lumii? De ce suntem mereu în coadă la tot ce e bun şi în frunte la toate relele şi nenorocirile?

Românii nu sunt proşti, România nu e săracă în resurse, şi cu toate acestea am ajuns de poveste în lume. V-o spun din proprie experienţă de om care călătoreşte mult: România nu există în mintea europenilor, e ca o zonă cenuşie pe hartă. Nimeni nu ştie nimic despre ea, dacă nu lucruri rele, şi nici nu vrea să ştie. Nu se leagă de România nicio imagine cât de cât pozitivă în imaginarul, aşa stereotip cum este, al Europei. Le pare rău că ne-au primit, astăzi nu ne-ar mai primi. Acesta e adevărul.

Fiecare român care trăieşte în străinătate, definitiv sau pentru o vreme, poartă crucea imaginii lamentabile a României ca ţară în care se întâmplă numai lucruri rele. Cum să creadă cineva că tu eşti bun (moral, profesional) când vii dintr-o ţară blamată de toţi? Când poporul tău e identificat cu hoţia, corupţia şi ineficienţa?

Ne-am obişnuit noi înşine, cu un fel de voluptate masochistă, să vorbim despre noi ca despre ultimii oameni de pe lume, ceea ce nu mai face niciun alt popor. Nu cred că, în privinţa stimei de sine, a felului în care-i privim în ochi pe ceilalţi (şi pe noi în oglindă) există cineva mai umilit şi mai deznădăjduit decât noi.

Patriotismul nostru, atât cât a fost, l-au compromis comuniştii. Bombastic şi obligatoriu, el ne-a stârnit atâta silă, încât, după Revoluţie, am exagerat în celălalt sens. Ne-am negat furioşi toate valorile, ne-am călcat singuri în picioare cât am putut, din ură faţă de minciuna de altădată. Ne-am străduit să confirmăm şi să augmentăm proasta impresie despre România pe care o are lumea în care-am pătruns şi-n care existăm de douăzeci de ani încoace.

Există însă şi un patriotism pozitiv, fără fraze, fără bătăi cu pumnii în piept, fără "falsuri patriotice" în studiul istoriei, fără protocronisme. Nu mândrie, dar măcar stimă de sine s-ar cădea să avem, ca toate celelalte popoare. Nu se poate trăi într-o continuă ură de sine.

Avem nevoie să credem în valorile noastre şi să înţelegem de ce, în ciuda lor, am ajuns unde am ajuns. De două sute de ani ne târâm la marginea Europei. Ne împinge către ea un imens bovarism. Ne-am străduit să adoptăm legile şi instituţiile ei, să prindem din aer, arzând etapele, spiritul lumii civilizate. Probabil, însă, că etapele arse nu ard de tot sau renasc din cenuşă când te aştepţi mai puţin. Probabil că jumătate de mileniu de tutelă otomană are nevoie de tot atâta timp ca să se şteargă din minţile şi sufletele noastre. Probabil, comunismul a revigorat mentalitatea fanariotă, ca un autotransplant istoric malign. Dar toate acestea încă nu explică total tragedia noastră ca popor.

Simţim că rămâne ceva nespus, ceva foarte dureros, pe care ni-l ascundem până şi nouă înşine. De ce am ratat uriaşa şansă a Revoluţiei? Nu ne vom mai întâlni niciodată cu simpatia de atunci pentru România. De ce am ratat apoi şansa vieţii într-o lume liberă? Cum am ajuns pe butuci după douăzeci de ani de economie "capitalistă", când nimic nu ne-a împiedicat să muncim inteligent?

Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.

Ce simplu, ce îmbucurător ar fi să pot spune "Băsescu e de vină" sau "Tăriceanu e de vină", sau "guvernul e de vină", sau "parlamentul e de vină", sau "noi toţi suntem de vină", sau "lobby-urile maghiare sunt de vină", sau "comunismul e de vină", sau "securiştii sunt de vină", sau "mogulii sunt de vină", sau să găsesc orice altă explicaţie simplă, cu un singur factor determinant.

Aş vrea din tot sufletul să înţeleg de ce un popor pe care-l cunosc bine, despre care ştiu că e la fel ca toate celelalte, cu bunele şi relele sale, nu este în stare să funcţioneze ca o comunitate eficientă şi nu poate găsi drumul către normalitate (ca să nu vorbesc despre prosperitate sau împlinire). Poate vom fi cu un pas mai aproape de adevăr când vom înlocui întrebarea "cine e de vină?" cu "ce nu merge? ce n-a mers niciodată?" Dar nici măcar de asta nu sunt sigur.