Mircea Mihaies: "Un studiu recent arata ca aproximativ 75 la suta dintre americani se pronunta pentru limitarea numarului mandatelor de parlamentar."

Domnul Sorin Rosca Stanescu se „stupefiaza” usor. Indignat, nevoie mare, c-am indraznit sa invoc in „Romania literara” ideea limitarii mandatelor de parlamentar, imi administreaza in doua editoriale succesive („Schizofrenia letala” si „Domnul Mihaies se sinucide politic”) o papara politologica demna de represaliile din sedintele PCR.

Incapabil sa aduca un argument valabil - macar unul! -, dl Stanescu afirma ritos ca astfel de discutii („descalificante”, „aiuritoare”, „schizofrenice”, „sinucigase”, „idioate”) nu se poarta in nici o tara din lume.

 Si ca tot ce sustin eu e nascut la comanda sau inspiratia unui conglomerat in care se aduna, de-a valma, Fundatia Soros, compania Microsoft, presedintele Basescu, Institutul Cultural Roman, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu etc. (Va dati seama ce conexiuni am?!) Inainte de a-i raspunde, am sa intreb: dar mai exista pe pamant un parlament care sa se fi ilustrat prin incredibilele contraperformante de la noi? Unde s-a mai pomenit ca o mana de „intangibili” sa-si voteze cu atata nerusinare avantaje si beneficii, sfidandu-i cu cinism pe cei care i-au ales? Exemplele sunt legiune.

Batjocorindu-mi in chip feroce propunerea, dl Rosca Stanescu isi imagineaza ca-si asigura o pozitie de autoritate. „Nimeni in intreaga istorie a democratiilor moderne, si nici macar sub umbrela republicii populare, nu a emis o asemenea teza abracadabranta”, peroreaza, atotstiutor, dl SRS.

Ei bine, preopinentul meu se insala. Grav si grosolan. Tema pe care am adus-o in discutie nu e nici pe departe exotica in politologia momentului. Ba chiar as afirma ca e-o veche obsesie a specialistilor in chestiuni constitutionale. Ar fi fost suficient ca dl Rosca-Stanescu sa roage un asistent sa-i puna la dispozitie o parte din vastul material de dezbatere pe aceasta tema, pentru a fi crutat de postura jenanta de a iesi tipand din baie.

Probabil ca tatal deputatului Mircea Stanescu ma va privi cu uimire dac-am sa-i spun ca doi dintre presedintii Statelor Unite, Eisenhower si Truman, au fost partizani inflacarati ai limitarii mandatelor parlamentare. Or fi fost si ei schizofrenici?! In 1951, cand s-a produs o serioasa revizuire a Constitutiei americane, tema a fost reluata cu patos si n-a lipsit mult ca ea sa devina lege.  

Dispretul alesului fata de alegator nu e, desigur, o boala pur romaneasca. Un studiu recent arata ca aproximativ saptezeci si cinci la suta dintre americani sunt pentru limitarea numarului mandatelor. Faptul ca dl Rosca-Stanescu e complet dezinformat si ca-si bazeaza materia editorialelor pe urechisme culese la un sprit nu-i da dreptul sa afirme ca „term limit”-ul e o aberatie „ignorata de absolut toate democratiile din lume”.

A auzit cumva dl SRS de studiile pe aceasta tema elaborate de Heritage Foundation? Dar de cele ale influentului Cato Institute? Inainte de a se aventura pe un teren unde vasta sa incultura in materie il curata in doua secunde, SRS ar fi putut parcurge, sa zicem, cartea celebra a lui George F. Will, „Restoration: Congress, Term Limits, and the Recovery of Deliberative Democracy” (se gaseste si in paperback!), unde limitarea mandatelor congresmenilor e vazuta ca o solutie la abuzurile frecvente ale forului legislativ-politic.  

Ca lectura usoara, dl SRS ar fi avut la indemana macar un site cu nume sugestiv, „Citizens Against Government Waste”, unde gasim, fara ca vreunui ziarist plin de ura sa-i treaca prin minte ca autorul scrie „idiotenii”, urmatorul comentariu: „Cu cat sta mai mult in functie un membru al Congresului, cu atat sunt mai mari sansele ca el sau ea sa voteze impotriva intereselor platitorului de taxe si sa impuna legi care creeaza o birocratie confuza si costisitoare. Acest comportament se traduce pentru platitorul de taxe in doua rezultate: salarii mai mici si dureri de cap mai mari”.

Va suna cunoscut? Dac-ar fi mimat, macar, onestitatea, dl Rosca-Stanescu ar fi putut afla ca, desi nu exista reglementari la nivel federal, in jur de douazeci de state americane au votat in sensul celor de mai sus inca de la inceputul anilor ‘90. Si sunt semne ca in statele unde se negociaza intens limitarea mandatelor pentru Congres si pentru parlamentele locale, peste saizeci si sase la suta dintre cetateni sustin neconditionat o reforma de acest tip. „Abracadabrant”, nu?

„Scepticismul si dezgustul fata de carierele politice pe termen lung” sunt o realitate chiar si a tarilor avansate din punct de vedere democratic. Cu atat mai mult ar trebui sa lasam electoratului roman dreptul de a decide asupra unei chestiuni care, cu siguranta, ar micsora jungla intereselor de grup, a combinatiilor oneroase si a cumetriilor legislative nascute in urma indelungii coabitari. Nu intamplator, in Statele Unite, oponentii neinduplecati ai „term limit”-ului sunt marile corporatii. Sunt sigur ca dl Rosca-Stanescu stie de ce.

In acest context, poate ca o cura de dezintoxicare de teoriile conspirationiste ar fi salutara. Nu de alta, dar s-ar putea sa ma molipsesc si eu si sa intreb: „Oare in slujba caror parlamentari cu vechi servicii intru servirea oligarhilor se afla dl Stanescu?!” Evident insa ca nici nu-mi trece prin minte sa afirm ca el si-a iesit din tatani pentru ca eventuala limitare a mandatelor parlamentare l-ar afecta si pe propriul fiu, actualmente parlamentar PSD. Si nici n-am sa-l indemn la sinucidere (cum, politicos, ma invita Domnia Sa). Ma rezum sa-i fac, pe urmele lui Petru Dumitriu, o invitatie cordiala: Caliban, pune mana pe carte!