Pentru că poporul a făcut noncombat la referendum, USL a decis decimarea acestuia, nu după Constituţie, ci după vechea cutumă a legiunilor romane: unul din zece, out.

Ca atare Curtea Constituţională n-a primit ce solicitase (listele), ci un soi de analiză demografică întocmită după ureche de fiecare praefectus. În ea figurează varii categorii sociale, unele având treabă cu actualizarea (decedaţii), altele nu (domiciliaţii în străinătate, despre care Curtea a decis că trebuie luaţi în calcul; sau cei cu acte expirate, ce nu pot fi decăzuţi din drepturile electorale). Văzând cifrele ridicole prezentate aseară de Ponta, e şi mai clar că tot tapajul n-avea nici un rost sau valoare juridică, altul decât PR pentru activul de partid. Curtea are acum de depăşit nişte obstacole. Unul e maşinăria de fum a coaliţiei la putere, pentru care Antenele nu sunt purtător de cuvânt, cum s-a spus, ci PIU (project implementation unit) trasând direct miniştrilor planul de bătaie. Ea a aruncat tot talmeş-balmeşul din paragraful precedent în ventilator, doar-doar îi va mai confuza încă puţin pe judecători cu nişte date aiurea. Infantil, dar până acum a mers. Celălalt sunt tancurile colonelului Dogaru, descinse în Bucureşti ca să apere democraţia populară fix în noaptea de 20-21 august, la 44 de ani de când cele sovietice intrau în Praga cu acelaşi scop. Curtea se zbate oricum din greu în mocirla propriei lipse de logică şi a limbajului obscur. Orice individ fără studii, dar cu o fărâmă de raţionalitate, pricepe că dacă nouă oameni se adună să voteze ceva, iar regula de decizie este 2/3, atunci există două posibilităţi: ori ai majoritatea de două treimi şi propunerea trece; ori nu, şi atunci cade. Ca în orice Parlament din lumea asta unde se cer 66% pentru adoptarea unei legi speciale: ai voturile, sau nu le ai, fără cale de mijloc. Ceea ce e foarte bine, pentru că doar aşa regula produce o decizie şi nu un blocaj prostesc în faţa unor hârtii. Dar, în încâlceala lor mintală, unii judecători susţin exact această absurditate. Ei spun că o regulă de vot super-majoritară (66%) înseamnă că ori ai 66% pentru, ori ai 66% contra; orice e mai echilibrat (de exemplu 55-45%) duce la non-decizie, deci rămânem să ne uităm pe pereţi precum curca-n lemne. Aştia sunt Solomonii noştri, de la care aşteptăm judece legile în spiritul lor şi să recomande schimbări în text unde apar nepotriviri: nu-s în stare să tălmăcească logic nici propria lege de funcţionare. Pentru antren, în fundal murmură corul antic al colaboraţioniştilor comentatori, întreţinând noaptea minţii acolo unde lucrurile trebuiau să fie simple, cu retorică isterică sau elevată, după caz. Fie urlând chestii pe lângă subiect (Băsescu hăhăie; lumea e pusă să jure pe Biblie; 7.4 milioane; ba pe-a mă-tii), fie susurând tendenţiozităţi diafane (Băsescu e conflictual, dar fără să arate în ce fel anume a fost el aşa cu guvernul Ponta după învestire, în sine un act de coabitare fără precedent; însă n-au nimic de zis despre faptele şi declaraţiile halucinante ale lui Ponta însuşi), colaboraţioniştii se dau peste cap să îngroaşe ceaţa şi să evite singura temă relevantă: respectarea regulilor jocului. Indiferent de aripa USL cu care cochetează, ei sunt trup şi suflet în spiritul tezei lansate de Crin Antonescu imediat după vot, când a plâns premonitoriu pe umărul Curţii: vai ce decizie grea au judecătorii în faţă, vai ce situaţie complicată... Se vede că nu era o constatare, ci o indicaţie de militantism respectată azi ad literam de tubicines (trompetiştii legiunilor): atât publicul român, cât şi cel străin, plus Curtea însăşi, trebuie bombardaţi din şapte locuri şi pe şapte tonuri cu ideea că ecuaţia 2+x=3 este ceva precum bozonul Higgs, de o complexitate ce depăşeşte cu totul fragila noastră democraţie. Curtea se zbate din greu în mocirla propriei lipse de logică şi a limbajului obscur.