„De 30 de ani privesc în dormitoarele acestui oraş. Am văzut tot ce se poate omeneşte imagina.
Şi chiar mai mult.” – mi-a spus Ernie într-o seară de vară, în balconul de la etajul 40 al marelui oraş american. O galaxie densă de întindea sub noi, pînă la orizont şi, cu siguranţă, mult mai încolo, spre infinit. Fumam. Abia îl cunoscusem. Ernie avea o privire jucăuşă, părul roşcat, ca al unui irlandez, umeri largi şi braţe puternice, se mişca atletic şi oarecum flamboaiant, avea cercel într-o ureche şi inele pe degetele mici ale ambelor mîini. Ştiind de fascinaţia pe care mi-o produceau personajele cu panaş ale oraşului american în care se întîmpla să locuiesc, prietenul meu R. mi-a telefonat într-o zi: „Vino la mine la masă, ai să cunoşti un personaj fără egal!”. M-am dus cu mari aşteptări şi mi s-a întîmplat ceva ce se întîmplă rar: marile aşteptări au fost depăşite. Ernie Rizzo avea 60 de ani în acea seară de neuitat şi a apărut la cină însoţit de o blondă cu aer rusesc, cu vreo 30 de ani mai tînără, pe care ne-a prezentat-o drept asociata lui. Cinci ani mai tîrziu, cînd îl voi vedea pentru ultima dată, tot la o cină, va veni însoţit de o altă femeie, de data asta cu vreo 40 de ani mai tînără, tot cu înfăţişare slavă, pe care ne-o va prezenta drept asociata lui. Între prima şi ultima întîlnire, aveam să mai cunosc alte şapte sau opt asociate, toate pe acelaşi calapod. R. şi cu mine îl invidiam la culme!
Ernie Rizzo era cel mai faimos detectiv particular din America. Nu exagerez deloc. Lista cazurilor în care fusese implicat în cei peste 30 de ani de cînd făcea meseria asta era impresionantă. Michael Jackson, Michael Jordan, O.J. Simpson, Halle Berry, Ann Landers, familia Wrigley, Yoko Ono şi alte celebrităţi de calibrul acesta i-au fost clienţi sau au fost investigaţi de el. Apărea regulat la ştirile CNN sau FoxNews ca să comenteze de câte ori avea loc o crimă mondenă. Era recunoscut în branşă ca un maestru al deghizamentului – o dată, stătuse patru zile în faţa unei clădiri luxoase deghizat în femeie fără adăpost nu doar nebăgat în seamă de cel urmărit, care locuia în acea clădire, ci fără să trezească vreo suspiciune celorlalţi vagabonzi ai străzii, printre care dormea în cartoane. Poveştile lui Ernie erau colosale; ţineau pe oricine cu gura căscată. Cu el şi cu cazurile lui am aflat ce vrea să zică vorba că realitatea bate orice imaginaţie.
Avea şi dileme morale. Mi-a spus, la un moment dat, că e apăsat de ani mulţi de un secret. Şi mi-a cerut sfatul. Un om extrem de important în politica marelui oraş, „unul dintre cei pe care îi cunoaşte toată lumea şi are atîta putere că poate să facă ce vrea”, are un frate şi habar nu are. Singurul care ştie este chiar el, Ernie. Cu mulţi ani în urmă, pe cînd omnipotentul politician era un ţînc, a urmărit-o pe mama sa la cererea tatălui său, care avea anumite suspiciuni legate de fidelitatea ei. Investigînd, Ernie a ajuns la concluzia că femeia nu era infidelă dar, cu această ocazie, a aflat că ascunde un teribil secret. Pe cînd nu ieşise bine din adolescenţă, mama politicianului avusese o sarcină nedorită şi născuse un băiat pe care l-a abandonat într-o casă de copii. Ulterior va întîlni pe soţul ei, tatăl politicianului, şi nu-i va spune niciodată nimic despre copilul abandonat. Acest secret era cunoscut doar de cea mai bună prietenă a ei, cu care mai vorbea din cînd în cînd despre copilul abandonat, întrebîndu-se ce-o mai fi cu el. Ernie nu a raportat soţului nimic în acest sens („era o informaţie colaterală cererii clientului”), dar a continuat investigaţia pe cont propriu şi l-a găsit pe copilul abandonat. Locuia în acelaşi oraş. Devenise proprietarul unui modest atelier auto, avea la rîndul lui o familie şi nu avea habar cine sînt părinţii săi. „Probabil că citeşte ziarele sau urmăreşte ştirile la tv. şi se uită la politician cu interesul alegătorului, fără să ştie că îşi urmăreşte propriul frate.” – se gîndea Ernie. Mama lor a murit între timp. La fel şi soţul ei. La fel şi prietena cea mai bună, păstrătoare a secretului. Singurul om pe lumea asta care ştie adevărul este Ernie Rizzo. Ce să facă? Ar putea să le spună amîndurora că sînt fraţi, oferindu-le şi probe. Sau să-i lase în pace, fiecare cu viaţa lui. Nu ştia dacă adevărul le va aduce celor doi şi familiilor lor, fericire sau nefericire. La ultima mea întîlnire cu el, cu vreo şase luni înainte să moară, l-am întrebat pe Ernie dacă a decis ceva în acest caz. Mi-a spus că încă se mai gîndeşte. Cu Ernie, acest secret s-a îngropat pentru totdeauna. Undeva, în marele oraş, trăiesc doi fraţi care nu se vor şti niciodată.
Ernie Rizzo a murit pe neaşteptate. S-a simţit rău, avea dureri abdominale feroce, s-a urcat la volan şi a condus pînă la spital. A intrat pe picioarele lui la urgenţe şi doctorii s-au crucit. De o oră, aorta îi plesnise aproape cu totul. Tot corpul lui era umplut cu sînge. El zîmbea şi făcea cu ochiul. A intrat în operaţie de urgenţă şi nu a mai ieşit. Peste cîteva zile se împlinesc 10 ani din acea zi, în care a făcut ultima data cu ochiul…
Recomandările noastre
