Deşi s-a opus iniţial sistemului militar american, Moscova a sfârşit prin a accepta că acesta nu schimbă echilibrul de securitate în estul Europei.

Scriam, într-o consemnare anterioară, că există în România, la nivelul public, inclusiv al clasei politice, un anumit consens asupra necesităţii unei abordări pozitive a amplasării unor elemente ale scutului american anti-rachetă pe teritoriul ţării noastre. În acelaşi material, am prezentat contextul în care s-a luat această decizie, precum şi potenţialele consecinţe ale acesteia asupra poziţionării regionale a României în plan politic, militar, diplomatic şi chiar economic. Am mai abordat şi problema "argumentelor" cu care partea rusă a combătut permanent, mai vocal sau mai persuasiv, iniţiativele SUA şi NATO în acest domeniu. Şi am afirmat că e o poziţie care trebuie cunoscută şi înţeleasă prin prisma raportării Rusiei la mediul internaţional de securitate, o poziţie, în fond, în consens cu viziunea pe care Moscova o are despre ameninţările la propria securitate.

După "momentul Washington", când semnăturile şefilor diplomaţiilor română şi americană, ministrul Teodor Baconschi, respectiv secretarul de stat Hillary Clinton, puse pe documentul intitulat Acord între guvernul SUA şi guvernul României, pentru instalarea în România a Sistemului de Apărare Anti- Balistic, au consemnat încheierea etapei politico - diplomatice şi trecerea la cea tehnică, de implementare, ce ar mai fi, totuşi, de spus?

O trecere în revistă

Pentru prima dată, Parteneriatul Strategic cu SUA este statuat juridic într-un document

GHEORGHE ROTARU, analist militar

Începând cu data de 13 septembrie 2011, prin declaraţia privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între SUA şi România, s-a trecut la o nouă etapă în cadrul acestei relaţii privilegiate.

Desigur aceasta nu minimalizează ce s-a făcut anterior, în fond despre relaţiile strânse româno - americane se discută încă din anii 90, dar nici nu poate fi trecut cu vederea accentul pus de actualele autorităţi de la Bucureşti pe această relaţie.

Dacă mi se permite o metaforă, aş afirma că, astfel, umbrela de securitate oferită de SUA se adaugă echipamentului de protecţie purtat în calitate de membru NATO. Situaţie în care se află, de exemplu, şi Polonia, care nu a renunţat la menţinerea unor elemente ale noii arhitecturi a scutului antibalistic pe teritoriul naţional, chiar şi după "resetarea" relaţiilor ruso -americane. Situaţie în care se află chiar şi Turcia, care, pe 2 septembrie, a anunţat viitoarea amplasare în baza militară de lângă Malatya a unui sistem de radiolocaţie antirachetă american. Dacă două state cu postură strategică semnificativă consideră că au nevoie atât de NATO, cât şi de SUA, pentru a-şi asigura securitatea naţională, nu cred că România ar trebui să-şi facă probleme pentru utilizarea aceleiaşi formule de cooperare strategică. Opoziţia Rusiei

Reacţia rusă la semnarea acordului a fost sub cea care a urmat declaraţiei preşedintelui Traian Băsescu, de la începutul lunii mai, când s-a anunţat locaţia românească de dispunere a scutului antirachetă. Aşa cum aminteam şi în articolul anterior, publicat în Evenimentul Zilei, Rusia are raţiuni proprii de evaluare a ameninţărilor externe, raţiuni care vin din istoria sa, din geografia sa, din viziunea sa asupra geopoliticii internaţionale. Cât timp pentru Moscova mai era o şansă pentru provocarea unei breşe în înţelegerile dintre părţile română şi americană, poate chiar prin stimularea disconfortului public, pe modelul ceh al protestelor civice, partea rusă nu s-a sfiit să încerce tot ce s-a putut în plan politic şi diplomatic, pentru a pune probleme acestui parteneriat. Acest lucru nu a reuşit. În consecinţă, reacţiile ruse post 13 septembrie au consemnat faptul împlinit şi au mutat accentul diplomatic şi al analizei politico - militare pe aprecierea că, în fond, dispunerea scutului nu schimbă echilibrul de securitate din Estul Europei. Iar în ceea ce priveşte garanţiile juridice solicitate de partea rusă, discuţiile vor continua.

Acordul şi oportunităţile

Făcând trimitere la trecerea a doi ani din mandatul său la Bucureşti şi, desigur, la realizările acestei perioade, ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, aprecia, într-o conferinţă de presă ulterioară semnării documentului, extrem de pozitiv acordul încheiat la Washington şi, mai ales, potenţialele lui consecinţe în plan economic. E un truism afirmaţia că o relaţie privilegiată, la nivel înalt, statal, se transferă şi în structurile politice şi economice subordonate. Acordul nu produce locuri de muncă şi nu aduce tehnologie înaltă în următoarele 48 de ore. În fapt, termenul de implementare a etapei româneşti este anul 2015. Dar cadrul de încredere reciprocă este re-creat la un nou nivel, exemplificat de noua dezbatere privind achiziţia avionului multirol.

Anunţul ambasadorului Gitenstein privind opţiunea părţii americane de a face României o nouă ofertă de avioane multirol, noi, de o altă generaţie, poate fi considerat o primă consecinţă a semnării acordului. Au mai fost evocate şi companiile IT americane. România are numai de câştigat din acest proces.

Programul Visa Waiver şi combaterea terorismului

În Declaraţia comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI, acest punct este poziţionat separat, la fel cum este cel al oportunităţilor comerciale şi de investiţii. Se ştie, România, alături de Polonia şi Bulgaria şi Cipru, este printre ţările din Uniunea Europeană care nu beneficiază de acest program. Soluţia preconizată de partea americană şi inclusă în documentul semnat de cei doi preşedinţi prevede atât o potenţială schimbare a legii, dar şi o cooperare extinsă în domeniul combaterii terorismului. Ori, aici pot afirma în cunoştinţă de cauză că România are o relaţie extrem de strânsă şi eficientă cu partenerul american. Prezenţa ministrului apărării naţionale şi a decidenţilor din structurile româneşti de informaţii în cadrul delegaţiei oficiale care s-a deplasat la Washington şi discuţiile bilaterale cu omologii, probează afirmaţia.

Ce s-a clădit în ani lungi de acţiuni comune, în diferite domenii şi în diferite teatre de operaţii, poate fi utilizat acum, mai eficient şi pentru o cauză care priveşte fiecare cetăţean român. Aş spune, astfel, că, la întrebarea pusă atât de insistent uneori, privind argumentele prezenţei noastre, de exemplu, în Afganistan, acolo unde acţionează puternice structuri de informaţii militare, se va putea răspunde concret, sper, într-un viitor nu foarte îndepărtat: pentru ca să beneficiem de ceea ce SUA oferă partenerilor de încredere ("strong allies", conform formulării din Declaraţia comună).

O surpriză anticipată

Afirmam, în materialul anterior, că acordul cu SUA este o opţiune politică pe termen lung, un parteneriat cu o democraţie model, cu prima putere militară a lumii. La această întâlnire, România a venit cu o poziţie geo-strategică unică, un "hub" cum ar spune informaticienii, unde se intersectează atât vecinătăţile instabile, provocările de securitate, faliile economice şi ideologice, cât şi oportunităţile. Din acest punct de vedere, reafirm că nu trebuie să avem reţineri în a valorifica avantajele acestei poziţii, expertiza pe care am adunat-o, cel puţin în operaţiile militare enumerate în Declaraţia comună, şi care se referă inclusiv la primele participări externe româneşti sub mandat NATO, de la care au trecut mai mult de 15 ani.

În ceea ce priveşte, sensibilităţile regionale privind această decizie a României, mă voi folosi de două citate:

- Dmitri Trenin, director Carnegie Center, Moscova, declaraţie ulterioară deciziei CSAT de anul trecut privind acceptarea participării ţării noastre la scutul antirachetă: "Anunţul nu poate fi considerat o surpriză pentru liderii ruşi. Era, în fond, una din opţiunile avute în vedere (...) Desigur, orice sistem anti-rachetă poate fi prezentat drept o ameninţare, dar nu cred că guvernul (rus - n.n.) are vreun interes în acest sens".

- Aleksandr A. Kramchikin, director adjunct al Institutului de Analiză Politică şi Militară, Moscova, comentariu tot de la începutul anului 2010: "Însăşi Rusia a sugerat România şi Bulgaria ca alternativă la dislocările din Polonia şi Cehia".