Cedate în 1497 de Ștefan Voievod unui boier sucevean, moșiile Itovești și Mălăiești nu mai păstrează, astăzi, nimic din gloria trecutului, iar oamenii locului, nimic din seminția răzeșilor de altădată. Acum, localitatea Toflea din județul Galați, care înglobează fostele „urice” lăsate cu limbă de moarte de domnul Țării Moldovei, este locul unei răsturnări sociale unice în România: țiganii i-au alungat pe români în zonele limitrofe și i-au tocmit să muncească pentru ei.

 

Folclor pe ritm de manele

Venim dispre București, via Focșani, iar pe DN 85, cu puțin înainte de Mărășești, cotim la dreapta și ținem calea Tecuciului, pe care o pierdem la o răspântie bizară, păzită de ruinele unei foste bezinării, spre a ne aventura pe un drum județean care pare că duce niciunde. Peste câțiva kilometri, podgoriile Nicoreștilor, care ne priviseră mirate un timp, se termină brusc, lăsând loc dealurilor golașe ale Bârladului. Șoseaua se contorsionează precum un șarpe uriaș, iar mașina își găsește cu greu loc printre rupturile acostamentului. Imediat după Țepu, traversăm o bucată de drum neasfaltat și, tocmai când eram convinși că supliciul excursiei este abia la început, ne apare în cale un indicator ruginit, pe care reușim să distingem: Spre Toflea.

Ne așteaptă Grigore, unul din fiii satului, născut și crescut pe aceste meleaguri, astăzi un bărbat cu spate lat și mâini butucănoase. El este cel care ne va arăta Toflea și „minunile” ei. Ne invită la el și insistă să ne ospăteze cu pui la grătar, în timp ce din difuzorul unei boxe răsună un fel muzică populară care încearcă – dar nu reușește – să imite folclorul tradițional, deraind – și nu subtil – pe sinusoidele acordurilor balcanico-orientale.

Și-a construit, acum câțiva ani, o casă la marginea satului, ca mai toți românii, de altfel. Îmi spune că țiganii au cumpărat tot în Toflea. „Imposibil”, îi zic. „A fost satul lui Ștefan cel Mare”. Mica mea incursiune în istorie îl lasă rece. Un rânjet cinic i se schițează pe chip. „Lasă că o să vezi tu!”.

„Era al dracului. Nu mă lăsa să beau apă decât la două ore o dată”

Zvonul că „a venit presa de la București” circulă mai repede decât am crezut. Unul dintre vecinii lui Grigore, Nea Nelu Portocaliul (poreclă primită după culoarea casei), se deschide imediat la vorbă și începe să-i suduie pe țigani, pentru că și-au bătut joc de sat și și-au făcut case cu câte 15-16 camere în care nu stă nimeni. „Au cumpărat de la români toate pământurile, le-au dărmâmat casele și și-au făcut palate de-ale lor. La care am muncit tot noi!”. „De unde atâția bani?”, întreb. „Cum, de unde? De la furat și cerșit în Germania și Anglia”. „Da’ matale cu ce te ocupi?”. „Pun acoperișuri. Tablă, țiglă… Nu te uita că sunt bătrân. Stau toată ziua pe case, pe căldură, pe ploaie, cum o fi, și bat cu ciocanul”. Recunoaște că face bani frumoși de când lucrează pentru țigani. „Abia am prididit la câte case s-au făcut în ultimii ani. Zeci, sute de case. Într-o zi m-a chemat un țigan la el. Tocmai venise din Anglia. Avea o geantă la el plină de bani din ăia de la ei (n.r. – lire sterline). Mi-a zis: moșule, om te fac! Am muncit pentru el câteva săptămâni, că era al dracului. Nu mă lăsa să beau apă decât la două ore o dată. I-am făcut un acoperiș țais. La o lună, a plecat înapoi la engleji și nu s-a mai întors niciodată…”. „Și casa?”. „N-a stat niciodată, nimeni în ea”. Nefiind locuri de muncă prin apropiere, cei mai mulți dintre țărani au preferat să muncească pentru romi, pentru că plăteau bine. Cu banii câștigați, și-au construit un cartier nou, în afara satului, „spre gârlă”. Cei mai mulți dintre ei au devenit asistați sociali.

 

Copiii au început învețe „păsăreasca”

Încet-încet, ograda se umple. Românii vor să vorbească neapărat cu presa. Sunt revoltați. De când au început să vină țiganii cu saci de bani din străinătate, au început să-și vândă construcțiile și curțile. Până la urmă, au făcut toți asta, pentru că n-au putut locui în apropierea șatrelor. „Și așa am ajuns noi să stăm la marginea țigăniei”, oftează Nelu Portocaliul.

Nu îi interesează de răzeși și nu mă urmăresc când le spun despre zapisul lui Ștefan al Moldovei. Au, pe undeva prin cotloanele conștiinței, certitudinea că satul a făcut parte din istorie, dar nu vor să știe mai multe amănunte. Mânăstirile Toflea și Buciumeni, care se află în apropiere și care sunt atestate și ele pe la anul 1600, nu le stârnesc nici ele sentimente prea bune. S-au rugat la Dumnezeu toți strămoșii lor și degeaba: au rămas în aceeași secetă și sărăcie, în timp ce preoții sunt latifundiari, iar mai nou, țigani.

Maricica, soția lui Grigore, spune că românilor le e frică să-și lase odraslele prin sat. Că au început să învețe „păsăreasca” (n.r. – țigăneasca) și că îi imită pe puradeii care se înmulțesc necontenit. Primarul din sat e și el țigan, din partea Partidei Romilor. A fost ales în 2012, când avea 25 de ani! A accesat fonduri europene și a asfaltat străduțele „din deal”. A implementat și un program de școlarizare destinat țăranilor, pentru a-i iniția în tainele agriculturii științifice, cu bani din sponsorizări. Maricica a fost și ea, pentru că au fost plătiți. Au primit toți câte 1.800 de lei după o lună de cursuri, dar de înțeles, n-au înțeles nimic, pentru că puțini sunt cei care știu să scrie și să citească.

Și ploaia îi ocolește

De peste deal, nori negri, de avangardă, ținuți încă într-o lesă invizibilă, încep să atace peticul de luncă în care au fost „strămutați” românii. Curând, tunetele încep să plesnească aerul încă fierbinte. Zona e ca un cazan care clocotește la fiecare val de caldură care se întinde amorf de la Dunare, prin Câmpia Română, ocolind cu grijă conturul arcului Carpatic, până hăt, spre dealurile Bârladului. În perioadele acestea, o deznădejde cumplită pune stăpânire peste sat, de aceea, ploaia aceasta care a reușit, prin cine știe ce minune, să traverseze munții, e binevenită. Mai ales pentru porumb. Cum furtuna e tot mai aproape, înțeleg că plimbarea prin Toflea, care îmi fusese promisă, se va amâna.

Dar iată că, în afară de un vânt care s-a dezlănțuit pentru vreun sfert de oră și două-trei picături de ploaie, atmosfera se limpezește. E un blestem! îmi zic comesenii. Nu mai trece mult și Grigore dă semnalul de plecare: vom merge, în sfârșit, spre Toflea, pentru a vedea prăpădul cu ochii noștri. Ne instruiește de la bun început să nu intrăm în vorba cu nimeni.

Cafele „pe Facebook”

Întâia escală o facem chiar la prima cârciumă care ne iese în cale, la nici o sută de metri distanță, pentru că Grigore îi cunoaște pe cheflii și vrea să se laude cu noi. Ne proptește în niște scaune de metal și comandă cafele. Le ia pe datorie, „pe caiet” sau, cum se spune mai nou, „pe Facebook”. Îl smulgem cu greu din local și-l convingem să mergem mai departe. Se salută cu oricine îi iese în cale și arată, superior, spre noi: „Presa, presa…”. Abia după ce drumul mai face o voltă spectaculoasă intrăm în satul propriu-zis, în „regatul țiganilor”.

 

Regatul țiganilor

Cine și-ar fi putut închipui că în acest loc încărcat de istorie există o asemenea enclavă a kitschului? Uitați, uitați de „castelele” țigănești din Strehaia, uitați de cocioabele din Buduhala și de alte locuri „speciale” din România! Toflea le întrece pe toate. Îți taie, pur și simplu, răsuflarea. De cum intri, te întâmpină construcții înalte, palate care par interminabile, cu multe etaje, cu parcări subterane și garduri cu motive care de la distanță par baroce, dar care, în fapt, sunt reprezentări naïve ale unor mitologii inexistente, făcute „la cerere”. Cele mai multe dintre ele nu par locuite. Nu sunt clasicele palate țigănești cu turnulețe. E un amestec de modernism și orientalism care i-ar răni oricui simțul estetic. Stai și te întrebi de unde au avut țiganii atâția bani ca să-și ridice asemenea vile – pentru betonul folosit la curți și la fundații sau pentru cromul strălucitor și ostentativ care le face gardurile să sclipească – și ce impozite or plăti pentru toate acestea. Pe strada principală, din loc în loc, oamenii sunt adunați ciorchine și ne privesc cu o suspiciune amestecată cu dușmănie, pentru că le este foarte clar că nu facem parte din decor. Le-am încălcat teritoriul și nu le convine asta. Câte-o mașină scumpă, fără numere, stârnește praful cenușiu-roșiatic care acoperă localitatea, în timp ce șoferii, care nu par prea siguri pe direcție și pe regulile de circulație, amplifică ostentativ volumul manelelor la vederea noastră.

Dar suntem cu Grigore, iar fizicul lui de atlant și privirea-i necruțătoare ne feresc de orice fel de pericol. Spectacolul acesta grotesc continuă, liniar, pe kilometri întregi, opulența deșănțată din jur făcând să pălească, prin comparație, orice stațiune din România sau de aiurea, oricât de luxoasă ar fi.

Despre asistența socială, direct de la sursă: „Vă e ușor să vorbiți din București”

La întoarcere, natura se mai încordează o dată și reușește să trimită, în sfârșit, ploaia mult așteptată. Nu am ce face și mă lansez într-o dizertație care nu e pe placul lui Grigore. Îl întreb de ce oamenii nu își caută un loc de muncă și trăiesc din mila Statului. „Unde să se ducă, Andriane? (n.r. – a și uitat că mă cheamă Andrei) Unii primesc primesc asistență socială dacă păzesc școala de trei ori pe săptămână și li se dau 150 de lei pe lună. Cum să trăiască din banii ăștia?”. Insist și îi sugerez naveta la Tecuci și Bârlad. E imposibil să nu se găsească un loc de muncă acolo. „Asta e soluție? Vouă vă e ușor să vorbiți din București. Voi luați metroul și ajungeți unde vreți. Crezi că nouă ne este ușor să facem naveta zilnic la Tecuci, pentru 1.000 de lei pe lună? Noi trăim din porumb. Dacă dă Dumnezeu și plouă…”. Și, într-adevăr, plouă. Uite că a dat Dumnezeu…

 

Scurtă istorie

În 14 martie 1497, boierul Batin obţinea, de la Ştefan cel Mare, la Vaslui, moşiile Itovești și Mălăiești. În 30 martie 1625 era menţionat Toflea Batin, fost armaş, proprietar de moşii şi în alte sate. Moşia răzeşească a lui Toflea Batin se împărţea, la 1772, între mazilii Batin Răducan, Coste, Lupul şi Andrei Batin, plus Mogâlde Ceapa şi Todor Cârjă (Cârjeu, în alte documente, cumnat cu Batinii şi cred că de acelaşi statut de cumnat beneficia şi Mogâlde Ceapă). Într-un zapis din 4 iulie 1639, privind vânzarea satului Costeşti, Batinii sunt menţionaţi şi ca nepoţi ai lui Bolea vornic şi ai lui Stratul Bolea, fost ceaşnic, numele lor fiind Ivaşcu şi Vasilie Cârjeu, Sava Diac, Dumitraşco Batin, toţi fiii Candachiei, nepoata lui Bolea vornic.

 

Primar la 25 de ani

Mircea Dumitru avea 25 de ani când a câștigat alegerile din iunie 2012, devenind cel mai tânăr primar din judeţul Galaţi! A absolvit Administrarea Afacerilor, la Bucureşti. A lucrat la Grampet şi la Vie Vin Valea Călugărească, iar aventura de la primăria Toflea a fost prima experienţă sa de manager public. Mircea Dumitru se mândrește că, în mandatul său, la Toflea s-a tras apă curentă, că s-au asfaltat drumuri prin toată comuna, că s-au făcut rigole şi că s-a decolmatat cursul de apă care străbate satul. De asemenea, s-au construit o grădiniţă şi o sală de sport. S-a împădurit un teren și s-a depus un proiect pentru construcţia unui sistem de canalizare şi pentru noi asfaltări, pe drumurile comunale.