Evenimentul Zilei > Social > Satul, izvor al tradițiilor și obiceiurilor
Satul, izvor al tradițiilor și obiceiurilor

Satul, izvor al tradițiilor și obiceiurilor

Omul a fost creat spre comuniune și de aceea el are în fi rea lui o scânteie ce aprinde dorința de a-și căuta aproapele, de a fi lângă el, de a-l face fericit și de a se bucura împreună cu el. Această comuniune a născut întotdeauna lucruri plăcute şi trainice ce au adus fericire în inimile oamenilor.

Satul românesc este cel mai bun exemplu ce poate fi dat pentru adevărata comuniune dintre mai mulți oameni, care se bucură să fie împreună, să se ajute între ei în orice clipă și să înfăptuiască lucruri frumoase de care să se mândrească, să se bucure autentic și pe care să le lase copiilor și strămoșilor ca niște „daruri și mărgăritare de mult preț”. Acestea sunt nenumăratele obiceiuri și tradiții românești care au luat ființă în inima satului și vor rămâne multe veacuri înscrise ca niște comori în sufletul oamenilor conștienți de valorile poporului nostru. Cu adevărat, satul este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om cheful de viaţă și să aștearnă pe chipul său un zâmbet luminos.

Pe uliţa satului, toţi sunt prieteni

Obieciurile sunt idei, simțiri și trăiri ale sătenilor care s-au transmis dintr-o generaţie într-alta ca un testament nescris, ca un adevărat cod genetic spiritual, spre a fi înfăptuit pe mai departe. Adunându-se unul lângă altul, fiecare obiecei și tradiție alcătuiesc salba neprețuită a satului, împletită din osteneli şi bucurii perene.

Obiceiul a izvorât în sat, dar în același timp el este cel ce dă viață satului, cel ce îi ține pe oameni uniți și înfrăţiţi pentru întreaga viaţă sau poate chiar mai mult. Pe uliţa satului, toţi sunt prieteni. Se într-ajută unii pe alţii şi peste tot se creează o armonie netulburată şi sinceră, impregnată de simplitate și spiritualitate.

 Obiceiurile şi-au tras seva din duhul credinței

Ritmul vieții și conturul tuturor obiceiurilor este dat, în mai toate cazurile, de ritmul vieții Bisericii. Biserica este mijlocul şi miezul satului. Datorită Bisericii, viața săteanului a căpătat un ritm al bucuriei spiritualizate, care se răsfrânge în tradiții, obiceiuri, datini, întâmplări și trăiri îndeobşte. Iubirea ce întrepătrunde viaţa duhovnicească s-a sălăşluit în viaţa săteanului aşa încât el plânge fără deznădejde şi se bucură neostentativ, având mereu alături mila şi iubirea lui Dumnezeu.

Prin Biserică s-a aşezat armonia între oameni şi s-a trezit spiritul de comuniune. Astfel, obiceiurile şi-au tras seva din duhul credinței, s-au frământat în covata satului şi s-au copt la flacăra iubirii neîntrerupte dintre generaţii.

Numai de aceea, ţăranul român se găteşte cu hainele cele mai dragi în fiecare Duminică, în ziua Învierii Domnului şi merge la Biserică cu toată familia şi cu toţi vecinii, de la mic la mare, pentru a se întâlni cu Dumnezeu în rugăciune sinceră. În Biserică, rugăciunea simplă a ţăranului se răsfrânge peste toţi cei dragi. Peste copii şi peste semeni. Peste animale şi roada pământului şi în definitiv, pentru buna rânduială dintre toţi.

Un proces de „înnoire a vechiului”

După slujba de la Biserică, comuniunea este purtată mai departe în sat. Hora este cel mai frumos obicei, care îi strânge pe toţi oamenii la un loc pentru a se bucura unul de prezența celuilalt. Toţi sătenii sunt chemaţi să participe la acest joc al comuniunii şi nimeni nu este neglijat sau lăsat deoparte. Țăranii se avântă în cântul veseliei şi se învârt într-un ritm atemporal, lăsând impresia că universul întreg asistă şi se mişcă după tonul acestei întâmplări.

Cât de frumos era înainte! Din păcate, însă, astăzi cu toții asistăm la o continuă globarizare și la un proces (indus și subtil) de „înnoire a vechiului”. Suntem prinşi într-un “miraj al noului”, iar bogăția darurilor pe care le primim din vistieria satului se pierde și deseori cu greu mai aflăm despre datinile și obiceiurile străvechi, care au stat chiar la baza acestui popor, la identitatea lui spirituală. Astfel, în ritmul galopant al schimbării, satul a început să fie uitat, iar „omul recent” chiar îşi însuşeşte o dezicere de vatra străbună, a prezenţei spiritului veșnic dăinuitor. Primul imbold al tinerelor generaţii este acela de a zice: „satul era…”, dar acest tip de atitudine nu trebuie lăsată să prindă rădăcini! Nu, nu e nevoie să gândim retrospectiv. Satul românesc continuă să existe în noi toţi, în a căror inimi bat încă în ritmurile vremilor ce n-au apus cu totul.

 

„Era greu, dar era frumos”

Eu am avut bucuria și norocul să mi se povestească despre acest tezaur nebănuit şi, astfel, m-am putut conecta la seva neîntreruptă a tradiţiei înaintaşilor mei. Ajutat de amintirile bunicilor refac traseul tradiţiei satului meu, nu pentru a lăsa o amintire, ci pentru a-mi deştepta conştiinţa originilor pe cale să se lase prăfuită. De la bunicii mei am înțeles adevăratul sens al comuniunii și iubirii dintre oameni.

Ritmul unui an se depăna în vecinătatea tainei şi a simbolului. În tot anul, sătenii erau împreună și se ajutau reciproc la munca ogorului, dar și a gospodăriei. În fiecare anotimp își găseşte locul o anumită lucrare specifică la care, de cele mai multe ori, erau adunați mai mulți. Aceste lucrări au în centrul lor taina şi spiritul din Biserică, care le face să fie deopotrivă provocatoare şi liniştitoare.

„Lumina Învierii”

Primăvara era timpul când femeile din întreg satul se apucau de curățenia casei și se pregăteau de marea Sărbatoare a Paștelui și a Învierii Domnului prin care tot satul „se luminează” şi se bucură de nădejdea Învierii. Nu se găsea în sat casă în care să nu se dea cu var sau să nu se scuture covoarele pentru ca „Lumina Învierii” să pătrundă, să desăvârşescă şi să sfinţească tot. Femeile se adunau la fiecare pe rând și se ajutau la pregătiri pentru ca nimeni să nu fie lăsat în greutate. Se dorea ca toată lumea să aibă parte de bucuria pe care o oferă Hristos.

Primenirea ogrăzii

Hristos era centru trebăluitului lor, iar acest lucru trezea iubirea şi ajutorul între oameni. Fiecare femeie harnică își așeza casa de la un cap la altul și trăia cu inima împăcată de acest lucru. În acest timp bărbații, după iernile geroase ale acelor vremuri, se îngrijeau şi ei de primenirea ogrăzii şi a gospodăriei. Se scoteau animalele din grajduri la păscut, la colţul fraged al ierbii. Se săpau grădinile. Se desţeleneau ariile. Un frumos obicei legat de acest anotimp era acela când, de coarnele oilor și caprelor, se lega o fundă de pânză roșie ca să le poarte noroc și să crească. Cred că acest obicei avea o strânsă legătură cu jertfa lui Hristos.

Desculț, pe ogor

De asemenea, vara, oamenii se adunau și secerau cu mâna, atât iarba pentru animale, cât şi spicele de grâu pentru pâinea „cea de toate zilele”. Din zorii zilei neivite și pânăn asfinţitul soarelui oamenii erau pe câmp și munceau ogorul pe care l-au primit de la părinți și de la strămoşi. Fiecare om muncea cu sârguință încălțat cu opinci sau de cele mai multe ori desculț.

Strângerea grâului – pe care îl secerau cu mâinile, îl legau în snopi şi îl transportau cu căruțele -, este încă un tablou viu în amintirea bunicilor. Era vânturat şi strâns cu grijă, bob cu bob. Morăritul lui se făcea cu ajutorul unor pietre grele trase de boi. Munca era grea, istovitoare chiar, dar era făcută cu drag și spor de către toți la un loc înţelegând mult mai potrivit cuvintele Scripturii “în sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta”. Osteneala lor era străbătută de credinţa că din această pâine se va face Trupul lui Hristos pentru întărirea vieţii lui muritoare şi a celei veşnice. De aceea, aveau respect şi dragoste pentru fiecare bob de grâu pe care îl primeau din voia lui Dumnezeu.

Simplitatea vieții

Multe din momentele trăite în sat de bunici au devenit amintiri care le îndulcesc amarul greu al bătrâneții și le trezesc un zâmbet cald de fericire pe chipul lor schimbat de trecerea anilor. Am fost foarte entuziasmat să aud de la bunica aceste cuvinte: „Era greu, dar era frumos”. Ele au trezit în mine dorul și dorința după acele vremuri simple, dar care te fac să te bucuri de natură, de animale, de oameni și de tot ce te înconjoară. Vorbele bunicii m-au făcut să mă schimb și să înțeleg că viața este mai frumoasă în simplitatea ei, nu în complexitatea care se vrea astăzi în toate. Înainte oamenii nu încercau să caute un răspuns sau o teorie în orice, iar această atitudine îi făcea să se bucure sincer de orice lucru de lângă ei.

 

Leagănul prieteniei

Astăzi, omul aleargă să descopere, să afle, să schimbe, iar toată această agitaţie fără ţintă îl depărtează de la adevăratul sens al vieții și al lucrurilor. Şi ceea ce este mai dramatic pentru noi cei de astăzi este faptul că, în lupta pentru „atrăgătoar şi încântător”, uităm că adevărata diversitate a frumuseții unui fapt își are esența în trecut, în obiceiurile, tradițiile și datinile poporului din care ne tragem. Tradițiile și obiceiurile născute la sat creează adevăratele legături de prietenie, capabile să degaje fericire și bucurie la tot pasul, deşteptând în noi dorința de a-l ajuta pe aproapele și a ne „bucura de bucuria altuia”. Cu adevărat satul, prin datinile şi tradiţiile sale, este locul și izvorul firescului uman. Este leagănul prieteniei și al comuniunii. Este apa cea proaspătă care ne adapă setea de „regăsire a frumosului”. Mai avem Timp pentru regăsirea Satului și a țăranului roman de odinioară?

 

 

 

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News