Printre păcatele (multe!) ale presei noastre, găsesc că cel al narcisimului nu este tocmai cel mai grav, dar că le agravază pînă la insuporabil pe celelalte. Preocuparea excesivă de sine, conștiința că este o valoare doar pentru că există și aroganța cu care refuză să admită chiar și cu jumătate de gură că este, adesea, promotoarea ignoranței și urii, fac din presă unul dintre cei mai vulnerabili piloni ai democrației noastre. Cînd Traian Băsescu trecuse campaniile de presă printre vulnerabilitățile siguranței noastre naționale, avea mare dreptate, oricît s-ar supăra ”oamenii de presă”.
Să privim, doar, ultimul spectacol pe care ni-l oferă. De la un timp, avem în presa noastră următoarea situație: fiecare tabără politică este sigură că adversarii sînt agenții ”serviciilor”. Pontiștii și pesediștii din presă spun că anti-pontiștii și anti-pesediștii sînt ”acoperiți” și că ”serviciile” îi prigonesc.
La rîndul lor, anti-pontiștii și anti-pesediștii din presă spun că pontiștii și pesediștii sînt exponenții mai vechiului sau mai noului securism care stă, transgenerațional, la butoanele României. Ambele tabere folosesc, spre hazul cuiva care are detașarea necesară spre a le urmări concomitent, aceleași vorbe. De pildă, are mare succes expresia ”ordin pe unitate”.
Cînd Ponta mai comite cîte una și anti-pontiștii sar în cor să-l atace, pontiștii denunță această sincronizare ca fiind ”ordin pe unitate” - gradații au comandat și soldații execută. Dar tot ”ordinul pe unitate” îl denunță și anti-pontiștii de cîte ori pontiștii încep un linșaj convergent asupra cîte unui procuror care anchetează matrapazlîcurile marelui mincinos sau asupra cîte unui judecător care trimite pe amicii lui Voiculescu la răcoare. Mi-e greu să cred că ”acoperiții” populează doar una dintre tabere, așa că, din două una: ori au dreptate și unii și alții, ori nu au dreptate nici unii, nici alții. În prima situație, toți sînt ipocriți. În a doua, toți sînt proști.
Ne puteți urmări și pe Google News
În orice caz, rețin din acuzele violente care se aruncă de la unii către ceilalți că a fi ”acoperit” este ceva inacceptabil, murdar, josnic, descalificant profesional vorbind. Motivul este simplu: fiind agentul cuiva nu-ți mai aparții, îți trădezi conștiința profesională și execuți ordine oculte. Aici, mărturisesc o stupoare. Păi, presa noastră și-a pierdut conștiința de mult timp. Presa noastră a pus genunchiul în pămînt, înainte de orice, în fața banului.
S-a lăsat, cu voluptate uneori, coruptă, cumpărată, vîndută și revîndută. Nu tresare nici un nerv de conștiință profesională în breaslă cînd se lasă loc editorial amplu unor oameni condamnați definitiv pentru infracțiuni de corupție, tratați ca adevărați guru. Nu se aude nici ”pîs” cînd șantajiști dovediți sînt priviți ca repere moral-profesionale ale breslei. Nu am auzit niciodată vreo contestare a măcar unuia dintre marii jurnaliști despre care toată lumea știe că iau șpagă.
Păi, în presa aceasta, ce mai contează că ești agentul acoperit al serviciilor secrete? Adică, este mai onorabil să fii agentul lui Voiculescu sau al lui Vântu sau al lui Ghiță? E mai onorabil să te cumpere vreun baron local? Toate acestea sînt trecute, blînd, cu vederea, dar chestia cu ”serviciile” pare inacceptabilă.
În fine, nu vreau să judec eu gradul de mizerie și să spun că un vîndut e mai curat decît un alt vîndut doar pentru că stăpînul este sau nu un serviciu secret. Dar simplul fapt că agenții acoperiți din presă stîrnesc atîta patimă și atîta ură în toate colțurile, iar putreagiurile jurnalistice de altă extracție nu, mi se pare suspect. Cum de există o asemenea unanimitate morală împotriva ”agenților” într-o presă atît de imorală?
Ca să găsim răspunsul la această întrebare, cred că trebuie să privim de aproape ceea ce aș numi frenezia demascării calomnioase. Demascarea oferă multora o satisfacție specială. Ce orgasm moral simte cel care descoperă că sub un chip știut de toată lumea este, de fapt, un altul! Cît de mare este bucuria cuiva care smulge masca de pe un chip pe care toată lumea îl credea autentic! Toate acestea se pot înțelege, explica, ba chiar se pot încuraja.
Doar că, în ultimii ani, fenomenul demascărilor în presă nu duce spre o față reală, ascunsă, ci spre o față falsă, mistificată de jurnalist. Un fals este înlocuit cu altul și din simplul fapt al înlocuirii sîntem invitați să credem că ceea ce ni se oferă este adevărul. Și asta face zi de zi, oră de oră, presa noastră. Ei bine, într-o presă care are această apucătură, jocul de-a demascările agenților acoperiți devine nesigur.
Tocmai de aceea zic: toată povestea agenților acoperiți din presă îmi pare o ipocrizie dezgustătoare a presei, dar și o operațiune de prostire a consumatorilor de presă. Ce ne mai trebuie știri competent livrate, dacă avem spectacol jurnaliștilor care demască jurnaliști? Cu ordin pe unitate, desigur...
Recomandările noastre
