Nu vă ironizaţi micuţii, nu îi certaţi şi nu-i forţaţi să renunţe. Mai bine acordaţi-le atenţie şi cereţi sfatul unui psihoterapeut.
Pe la vârsta de 2 ani, David se bâlbâia. Acum, când a împlinit 4 ani, a căpătat un alt tic: îşi lasă capul pe umărul drept, apoi duce bărbia în piept. Face aşa de câteva ori pe zi. Familia nu înţelege ce se întâmplă cu el, atât timp cât îi oferă ce-şi doreşte. „Este isteţ, merge la grădiniţă, creşte alături de ambii părinţi. Nu înţeleg de unde i-a apărut acest tic”, mărturiseşte îngrijorată Daniela, mama băiatului.
Ticurile nu sunt gesturi specifice doar adulţilor stresaţi. Ele îi pot afecta şi pe copii, încă de la vârste mici. Psihologii spun că părinţii n-ar trebui să se îngrijoreze foarte tare atunci când copilul are ticuri, dar nici să le ignore. Şi tusea poate fi un tic De cele mai multe ori, ticurile copiilor sunt trecătoare şi apar, de obicei, în contextul unei situaţii stresante. „Poate fi vorba despre o boală, despre separare, despre începerea grădiniţei, apariţia unui frate mai mic”, explică psihoterapeutul Adina Tiţa, de la clinica Psymotion. Aceste gesturi au rolul de liniştire şi apar atunci când copilul simte nevoia să-şi descarce tensiunea şi anxietatea.
Cele mai frecvente ticuri sunt cele faciale (clipirea, încruntarea), cele la nivelul gâtului şi umerilor (înclinarea gâtului, ridicarea umerilor) şi cele respiratorii (tuşitul, căscatul, suflarea nasului). „Atunci când copilul nu-şi manifestă direct emoţiile şi tensiunile trăite ajunge să-şi exprime prin intermediul corpului suferinţa resimţită”, detaliază psihoterapeutul Adina Tiţă. Fără recompense Pentru a-i dezvăţa pe copii, este important să-i abordaţi cu tact. „Este bine să înţelegeţi că ticurile sunt involuntare şi să nu îl învinovăţiţi, să îl certaţi ori să îl ironizaţi pe cel mic”, atrage atenţia psihoterapeutul Adina Tiţa.
Critica, ironia sau interdicţia de manifestare a ticurilor pot spori anxietatea copilului, îl pot face să se simtă vinovat şi să nu se mai poată controla. „Este greşit şi să îl recompensaţi atunci când nu le mai manifestă”, adaugă psihoterapeutul Adina Tiţa. Mai potrivit este ca părinţii să fie apropiaţi de copil şi să-l întrebe, eventual înainte de culcare, ce-l supără, astfel încât el să-şi poată exprima suferinţa.
STATISTICI
Băieţii sunt mai afectaţi decât fetele
Unul din zece copii are ticuri uşoare, care sunt trecătoare. Există însă şi situaţii în care acestea se menţin mult timp şi se cronicizează. Se mai poate întâmpla ca ele să dispară pentru o perioadă şi să reapară, mai târziu, sub altă formă şi cu o altă intensitate. Psihologii le atrag atenţia părinţilor că nu trebuie să se înverşuneze să scape copilul de ticuri, ci mai degrabă să facă schimbările de care acesta are nevoie pentru a-şi depăşi temerile şi anxietatea. Fenomenul ticurilor nervoase se de clanşează în special pe la vârsta de 6-7 ani. Băieţii sunt cei mai afectaţi. Spre desoebire de fetiţe, lor li se cere într-o mai mare măsură să-şi stăpânească emoţiile de mici.
Recomandările noastre
