Sabin Cornoiu e salvamontist cu ştate vechi. Însă de opt ani a pornit pe cont propriu o cu totul altfel de operaţiune de salvare. A reuşit să extragă din cuferele satului său, Teleşti, din judeţul Gorj, şi din arhive, civile şi militare, nu mai puţin de 792 de suflete.

Povestea lor a fost, indiferent de vremuri, legată de România, pe care au slujit-o cu devotament, pe câmpul de luptă, încă de pe vremea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, în războiul de la ’77, în conflictul balcanic din 1913, în cele două conflagraţii mondiale, în campania din 1919, până în decembrie 1989. Va uni toate destinele într-o carte. În care se vor regăsi şi cei doi străbunici ai săi, bravi ostaşi ai Primului Război Mondial.

 

Ajung în Târgu Jiu, la Serviciul Public Judeţean Salvamont Gorj, unde îmi întâlnesc personajul. Este unul dintre cei care au fondat, cu 33 de ani în urmă, această formaţiune. În 2016 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani din România.

Stă cu telefoanele lângă el tot timpul, fiind sunat de colegii lui din toată ţara, când raportează o urgenţă pe crestele Carpaţilor. Echipamentul e pregătit, oricând gata să pornească în misiune.

La bază e inginer energetician, dar în acelaşi timp profesor de Sport. Cu toate acestea, mă aflu aici din cu totul alt motiv. Mă interesează povestea celui care de opt ani încoace a salvat 792 de suflete.

Nu e o figură de stil. Suflete, în sensul de oameni care au trăit şi au luptat pe parcursul a mai bine de 150 de ani. Pe toţi aceştia îi uneşte un anume element. S-au născut în satul Teleşti. Vatră gorjenească. E satul în care a văzut lumina zilei şi Sabin.

Oameni şi întâmplări care i-au marcat viaţa

Începe prin a-mi relata o întâmplare din copilărie. Se petrece în 1975, când avea zece ani. Era un om la el în sat, îl chema Gheorghe a lu’ Codin, dar lumea îl ştia şi după Dodenciu. Paznic la Gospodăria Colectivă. Nu avea mâna dreaptă. Are de scris ceva pe o chitanţă. Se aşează la masă şi începe să aştearnă cu mâna pe care o mai avea.

Copilul îl întreabă ce i s-a întâmplat, de-a rămas fără mâna dreaptă şi bărbatul îi spune că i-a retezat-o războiul. Al Doilea Război Mondial. Scria cu dreaptă când a fost, la rându-i, ţânc. Apoi a învăţat să formeze literele pe foaie cu stânga. „M-a fascinat cât de frumos putea să scrie cu mâna stângă”, dar totodată l-a durut cumplit ce aflase.

Acasă, a întrebat despre război. Bunicii l-au dus la biserică, arătându-i un tablou. Pe un carton destul de mare, înrămat, vede un infanterist cu arma la picior, în fapt un desen în alb şi negru care străjuieşte 57 de nume. Unele sunt tipărite, altele însemnate cu peniţa.

Deasupra lor citeşti astfel. „În amintirea vrednicilor ostaşi ai comunei Teleşti, morţi pentru Patrie în Războiul cel Mare din 1916-1918, prin care s-a înfăptuit România Mare”.

Iar dedesubt e şi explicaţia celor care l-au alcătuit. „Acest tablou este făcut de noi, părinţii şi rudele celor morţi, şi încredinţat spre pomenire Bisericii cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”.

Data când a fost realizată această înlăcrimată listă e septembrie 1920. În dreptul soldaţilor sunt trecute unităţile militare în care au activat. Regimentul 58 Infanterie, Compania Sanitară, Regimentul 18 Infanterie, Regimentul 1 Roşiori, Regimentul 1 Tren, Regimentul 5 Infanterie şi Regimentul 26 Artilerie.

“Acestea au fost două momente care mi-au marcat viaţa”, o spune Sabin într-un mod atât de apăsat, cu un nod în gât. Reverberaţiile copilăriei nu au trecut niciodată.

Acum, la maturitate, vrea să afle tot ce se poate despre teleştenii lui care, în diverse etape ale istoriei, au luptat pentru ţara lor. Unii au pierit pe câmpul de luptă şi nu se ştie unde le zac oasele. Alţii s-au întors teferi ori mutilaţi. Toţi au avut o viaţă, o familie, copii, o meserie. Şi înainte de a pleca la război, şi după măcel.

„Pentru mine, toţi au fost nişte eroi, şi cei care au murit pe front, şi cei care s-au întors acasă. Fiecare are o poveste a lui”.

Ba de multe ori s-a întâmplat ca părinţii să participe la un război. Copiii lor, când le-a venit sorocul, au încălţat bocancii altui conflict.

La porţile comunităţii

Comuna Teleşti e formată din trei sate, Şomăneşti, Buduhală şi vatra care dă şi numele localităţii. În total, 3.000 de suflete.  

Fiu al satului, Sabin e cunoscut de toţi cei trăitori pe aceste meleaguri. Chiar dacă viaţa l-a dus şi în alte părţi ale ţării, cu studiile ori cu serviciul. Dar de casa lui părintească nu s-a desprins niciodată. Cum n-a uitat locurile în care a copilărit şi a cunoscut mai întâi universul.

Localitatea e împrejmuită de molcome coline împădurite. Dealul Bătrâna, Poienile Mici şi Mari, Coasta Înaltă, Scăuniş, Valea Neagră şi Bărosu’. Când auzi pe cineva cum îţi prezintă cu bucurie propriul pământ, îţi dai seama că există fire care nu se rup niciodată.

E foarte important acest aspect. Când a început să bată la porţile caselor din Teleşti, de fiecare dată a fost poftit cu încredere. Le-a spus consătenilor săi că vrea să scrie o carte despre toţi vitejii acestei localităţi.

Bărbatul îmi istoriseşte, el însuşi emoţionat, că din mulţi ochi au răsărit atunci lacrimi. Deschisese lacăte adânci, ale cugetului. Şi nu numai pe acelea.

Lumea a scos din podurile caselor geamantane întregi cu fotografii îngălbenite. Din care numai cu privirea mai pot vorbi azi cei de ieri. Şi actele lor, de botez, de cununie, ale unor sarcini şi funcţii pe care le-au îndeplinit cândva.

Dincolo de toate, mai este şi o istorie transmisă prin viu grai, din generaţie în generaţie. Ore în şir, sub fiece acoperiş, s-au recompus clipe de viaţă, îngropate odată cu protagoniştii lor.

Căutătorul destinelor notează nume, fapte. Nu de puţine ori se întâmplă să dea peste familii înrudite între ele. Informaţiile despre cei plecaţi la luptă sunt, în consecinţă, confirmate din multiple surse.

Lista, încă provizorie, a eroilor

Asta e doar prima fază a muncii de cercetare. „De multe ori plecam de la unele case cu câte o valiză întreagă cu fotografii şi acte. Evident că pe toate le-am înapoiat stăpânilor lor”, dar nu înainte de-a le scana.

Are un laptop plin cu sute de foldere, împărţite pe cele trei sate, pe neamuri şi în special cu numele acelora care au luat arma când ţara le-a cerut-o.  

Trage o linie provizorie, după ce îl întrebasem câţi protagonişti fac parte din lista sa. Cu nume şi cu prenume.

Aşadar din armata lui Tudor Vladimirescu au făcut parte 13 teleşteni. Pentru Independenţa României, de la ’77, sunt chemaţi şapte.

În Războiul Balcanic din 1913 au luptat 17 bărbaţi. În Primul Război Mondial, 387. În Al Doilea Război Mondial, 352. În campania din Ungaria, din 1919, au fost 15. Din listă face parte şi un tânăr, Cătălin Haidău, care şi-a găsit sfârşitul în tragicele evenimente din 1989.

Sunt în total 792 de oameni care au sfidat moartea, din 1821 până în 1989. Cartea va avea un concept clar. Tratând modul în care această comună a vibrat de fiecare dată când România trecea prin grele încercări.

Doar o legendă? De la 1877

Vă poftesc să citiţi în continuare despre Tăerel D. Constantin, căruia în satul lui i se zicea şi Constantin al Dochii.

Născut la 25 martie 1853, fiul al Ilincăi şi al lui Dan Tăerel. Căsătorit la 31 ianuarie 1879 cu Ana, care era fiica Ioanei şi a lui Ion D. Cornoiu, căruia i se zicea şi Vlădoiu.

Un sătean, Alexandru Ţundrea, povesteşte ce a făcut Tăerel în 1877. Era un ochitor foarte bun. Comandantul îi ordonă să tragă cu tunul, de la Calafat, spre poziţiile turceşti de pe malul bulgarilor.

Tăerel trage. Dar aşa de bine, că a zvârlit ghiuleaua direct pe ţeava unui tun duşman. Veţi spune că isprava asta o fi fost amplificată în toate felurile posibile. Numai că mi se atrage atenţia asupra unui fapt. Dacă te duci azi în Calafat, la monumentul Independenţei, vei auzi din gura ghidului turistic aceeaşi versiune. Cu tot cu numele lui Tăerel D, Constantin.

Nu vrea să se grăbească, de dragul Centenarului

Sabin a fost la aproape toate casele din Teleşti. Aproape, nu toate! Deci mai are de studiat, asta îmi dă de înţeles. La câte case aţi fost până acum? “Ceva mai mult de 100”.

Unii dintre prietenii sau cunoscuţii săi l-au îndemnat să publice cartea acum, că tot suntem în Anul Centenarului. Alţii chiar i-au propus să-l sprijine cu fonduri pentru tipărirea volumului.

„M-am gândit mai bine şi am decis că trebuie să duc treaba asta până la capăt. Mai sunt încă suflete din satul meu care aşteaptă să fie descoperite. Nici măcar unul nu trebuie ocolit”, e categoric.

În acest moment cartea înseamnă, în mare măsură, informaţii brute, stocate în calculator. „De fiecare dată când găseam câte ceva notam ce am aflat”, îmi dau seama că e un adevărat jurnal de călătorie.

Plus de asta, va fi un tot-unitar, îmi expune construcţia monografiei. Adică în momentul în care scrii despre un personaj faci automat trimitere şi la înaintaşii ori urmaşii lui. De asta e bine ca munca să fie dusă până la ultimul element din întreaga poveste.

Pilda unei detaliate munci

Vă dau un exemplu concret despre ce a însemnat documentarea pe care a realizat-o Sabin, ca să-i vedeţi modul riguros de lucru.

Iată-l pe unul dintre teleştenii care au luptat în Războiul de Independenţă. Bâldea R. Nicolae a fost fiul lui Răducan Bâldea, născut în anul 1856. Tatăl lui Nicolae a fost pârcălab în Teleşti, în 1847, adică un fel de primar de azi.

Fratele lui Nicolae, Ion R. Bâldea, a fost învăţător în şcolile din Teleşti Moşneni şi Teleşti Birnici, din 1884, ieşind la pensie în 1911. Nicolae este înregimentat în Batalionul de Geniu, în cadrul contingentului din 1875. E decorat cu medaliile „Trecerea Dunării”, „Apărătorii Independenţei şi cu „Medalia Comemorativă a Proclamării Independenţei”. Va fi împroprietărit cu patru hectare de teren în anul 1921.

A fost căsătorit de două ori. Nu se cunoaşte numele primei neveste, dar se ştie numele copilului din prima căsătorie, Zamfir, cunoscut în sat ca „al lui Tăloi”. A doua oară s-a însurat cu Ecaterina, din acest mariaj rezultând trei copii, Ioana, Ion şi Constantin.

Există o caracterizare a Primăriei, din 1943, referitoare la viaţa lui Nicolae. Starea lui materială era slabă, în schimb Dumnezeu îi umpluse casa cu prichindei. Nu i se cunoaşte anul morţii.

„Când faci ceva pentru sufletul tău nu te gândeşti la bani”

Ca să aibă la dispoziţie un volum atât de mare de informaţii, documentaristul apelează şi la arhive. Cele ale comunei Teleşti şi ale judeţului Gorj. Registre şcolare, comerciale sau cele ale bisericii.

Ajutor primeşte din toate părţile şi chiar ţine să spună că s-a bazat tot timpul pe uşi larg deschise, înţelegându-i-se obiectivul.

Însă pentru faptele de arme trebuie să meargă şi în arhivele militare din Bucureşti şi Piteşti. Aud încă o cifră a unui efort pe care nu mă feresc să-l cataloghez drept impresionant. „Până acum am studiat aproape 1.000 de dosare”.

Descoperă informaţii preţioase legate şi de cei care au căzut prizonieri, în ce lagăre au fost duşi, câţi au fost eliberaţi sau numărul celor care au murit departe de ţară şi unde sunt înmormântaţi.

Îl întreb câţi bani a cheltuit în toţi aceşti ani. Scanând documentele şi pozele, de ordinul miilor, pe care le-a găsit în casele din satul lui. Alte sume la arhivele militare, ca taxă pentru fotocopiere. Şi, nu în ultimul rând, drumurile. Îmi spune că niciodată nu a ţinut cont de acest lucru.

„Când faci ceva pentru sufletul tău nu te gândeşti la bani”. Aşa cum n-a luat în seamă subiectul nici când a ridicat un monument în satul lui, în memoria tuturor eroilor. Dar şi a străbunicilor săi.

Eroii din familia sa

Acesta e un alt moment plin de emoţie. Vorbeşte despre străbunicii lui. Unul din partea mamei, celălalt dinspre tată. Amândoi au luptat în Primul Război Mondial. Doar unuia i se cunoaşte mormântul.

Bâldac P. Vasile, străbunic din partea mamei, încorporat în Regimentul 18 Infanterie Gorj, a luptat în munţii Gorjului, apoi la Mărăşeşti. La cota 461, în satul Muncelul din comuna Străoane de Sus, azi Străoane, din fostul judeţ Putna, actual Vrancea, e ucis de explozia unui obuz în ziua de 17 august 1917.

Strănepotul i-a descoperit certificatul de deces cu numărul 292. Osemintele din această zonă au fost duse, după oprirea definitivă a focului, în Mausoleul de la Mărăşeşti. “Presupun că aici a fost dus şi străbunicul meu, într-una dintre gropile cu soldaţi necunoscuţi”.

Vasile se născuse în 1887, fiind căsătorit, până să plece la război, cu Cătălina. Au avut doi fii, Ion şi Gheorghe, ambii jandarmi în perioada interbelică. Fiul său cel mare, Ion, a luptat în Al Doilea Război Mondial, în Campania din Est, rănit în bătălia de la Stalingrad.

Bârdac P. Vasile a mai avut un frate înrolat în Armia Română, în Primul Război Mondial. A pierit şi el pe front. Mai e de cercetat în această privinţă. Cătălina, soţia lui Vasile, nu s-a recăsătorit, trăind împreună cu amintirea soţului ei, în casa lor, până în 1961.  

Celălalt străbunic al lui Sabin, pe linia tatălui, a fost Cornoiu T. Ioan. Se născuse în anul 1876. La 15 martie 1915 e încorporat în Regimentul 58 Infanterie Gorj. În 1916 îl găsim în cadrul Regimentului 18 Infanterie Gorj. Participă în luptele din Hunedoara şi Gorj.

La 18 noiembrie 1916 a fost dat dispărut după confruntările din gara Costeşti, în cadrul mai larg a ceea ce în istorie a rămas drept “bătălia pentru Bucureşti”. E identificat printre răniţi şi evacuat spre Spitalul Seminarului Central. Se stinge, din cauza suferinţei, în ziua de 20 ianuarie 1917.

Parastas la Mărăşeşti

Pe 27 octombrie, anul acesta, Sabin merge în locul în care străbunicul său dinspre mamă a căzut în luptă, la Mărăşeşti.

Apelează la bunul său prieten din Oneşti, Florin Boşoteanu, şeful Asociaţiei “Prospectorii istoriei”, care cunoaşte bine zona.  

Gorjeanul este impresionat când vede că dealul Muncelul are şi azi pe culmile sale muşcăturile vechilor tranşee şi fortificaţii, ba chiar şi gropi în care durerea obuzelor n-a trecut încă.

Voluntarii asociaţiei din Bacău scot la iveală, cu ajutorul detectoarelor, fragmente de grenade, bucăţi de tuburi, sârmă ghimpată, resturi de armament.

Strănepotul face parastas pentru pomenirea celui trecut în eternitate, dar şi a tuturor camarazilor săi.

Crucea memoriei

Salvamontistul vrea să ridice un monument, la el în sat, în memoria celor pe care i-a readus în actualitate.

Lucrarea e realizată cu sprijinul aceluiaşi Florin Boşoteanu. În fapt o cruce, cât statul unui om, cu braţe voluminoase. Deşi e făcută din fier şi din beton, are la suprafaţă aspectul scoarţei de copac.

Atât în corpul ei, cât şi în postamentul betonat, sunt încastrate obiectele militare, vechi de un secol, găsite în glia Mărăşeştiului.

În primele zile ale acestei luni e finalizată lucrarea, transportată până în Gorj şi instalată în curtea bisericii, pentru a fi sfinţită pe 8 noiembrie, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

Vreau să vă spun că am aflat despre întreaga poveste a gorjeanului de la Florin, omul din Comăneşti. Altfel, amicul lui nu a dat sfoară-n ţară, nici să vină presa cu ocazia asta, nici politicienii. Fără fanfare ori alte artificii. Singurii pe care i-a anunţat sunt teleştenii lui. Atât.

Pentru cei ce se odihnesc

În spatele bisericii zăresc două cimitire. Unul nou, altul vechi. Sabin îmi spusese că un preţios izvor de informaţii găsise în secularele ţintirime ale fiecărui sat. Aşa şi în cel din Teleşti.

Crucile poartă în piatra lor, ţesută cu dalta, povestea eroilor. Scrie acolo şi câţi copii au avut, şi cum li s-au numit soaţele. Unde şi când au luptat. Şi când au căzut, seceraţi. Cei care au căzut. Sau cât au mai trăit după aceea. Cei care au avut zile, după război.

La căpătâi li s-a pus şi poza, aşa cum au fost ei îmbrăcaţi în haina militară. Când erau tineri.

Nicolae Mischie, 1895-1952. Vasile Cazan, 1886-1939. Constantin Cârlan, 1896-1944. Câţiva. Dintre cei mulţi.

Întâlnesc o femeie care a venit să aprindă lumânări pentru cei din neamul ei. Elena Talabă îmi spune că fraţii bunicii sale au luptat în Primul Război Mondial. Alexandru, Nicolae, iar de al treilea nu-şi aminteşte pe moment. Niciunul nu s-a mai întors. Pe bunica o chema Elena Mareş.

Cum adică nu s-au mai întors? Au murit şi au fost îngropaţi într-un cimitir militar? Vreau să mă lămuresc. “Nu”, îmi zice. “Toţi trei au dispărut”. Trei fraţi.

Mă priveşte atât de profund, încât cuvintele nu sună doar în urechi, ci ar face să trepideze orice pergament pe care s-ar înscrie cele ce rosteste. Lacrimile i s-au terminat demult. Doar cele de pe obraji…  

Ard lumânările în cimitir. Uniformele militare, încastrate în imaginile lor minuscule, continuă să prezinte onorul.

Acum înţeleg atmosfera discuţiilor purtate de Sabin Cornoiu cu nostalgiile pe care le-a trezit la viaţă.

Mă întorc în curtea bisericii. Câteva zeci de chipuri, toate cu riduri adânci, s-au strâns în faţa noului monument. Fusesem avertizat că voi găsi o comunitate îmbrătrânită. Ca mai toate în lumea rurală.

Din tăcere ţâşnesc rugăciunile preotului, însoţite de mâinile care desenează prin aer închinarea. Pentru cei ce se odihnesc.