Pe vremea când Claudiu Răducanu, fostul atacant al Stelei, i-a răspuns în vestiar lui Mirel Rădoi, când acesta l-a întrebat unde stă: "Bineînţeles, cum să nu locuiesc într-un bloc-notes, dacă îmi dă clubul aşa ceva?!", s-a răspândit zvonul printre suporteri că fotbaliştii nu ar avea prea multă minte. Alte câteva gafe ale atacantului venit atunci la Steaua de la Craiova au întărit această părere.

O părere care, cu siguranţă, este una falsă. Poate pe ici, pe acolo, câte un fotbalist să-şi mai uite acasă ID-ul de la messenger când pleacă în cantonament, dar, altminteri, lucrurile s-au schimbat radical. Nu mai locuieşte niciunul în bloc-notes, pentru că între timp s-au construit rezidenţiale de vile. Şi au şi înţeles că dacă dăm mai multe goluri decât adversarii, sigur câştigăm. Şi atunci o să fie bine, ca să nu fie rău.

Spun că zvonurile acelea, care circulau din gură în gură în bătaie de joc, despre IQ-ul fotbaliştilor, nu erau decât simple răutăţi.

Pentru că la vârful ei, întotdeauna Federaţia Română de Fotbal a avut cel puţin un poet. Dacă nu cumva mai mulţi. Şi nu mă refer la cei mai mulţi, care fac parte din stirpea poetului din Sulmona, surghiunuit la Pontul Euxin, Publius Ovidius Naso, care ne-au deprins cu „Tristele”, de atâţia ani de când nu ne mai calificăm nicăieri cu naţionala. Ci la puţinii extrem de sensibili, pentru care fiecare element din natură sau dată din calendar are o semnificaţie aparte.

Şi asta nu de-acum, de ieri, de când am făcut egal acasă cu Irlanda de Nord. Ci dintotdeauna.

Şi pentru că tot a venit vorba dspre Irlanda de Nord, să amintim de poeţii din FRF de dinainte de 1989, pentru care ziua de 23 August era o dată sfântă în calendar. Pe 16 octombrie 1985, aveam meci mare, tot cu Irlanda de Nord.  Meci decisiv pentru calificarea la turneul final al Campionatului European. Mircea Lucescu, cel mai tânăr antrenor al Naţionalei, o alcătuise din „Generaţia de aur”, căreia la vremea aceea abia de-i mijea mustaţa. Jucam acasă şi ne era suficient şi un egal ca să ne calificăm. Adică, meciul pornea de la 0-0 pentru noi. Lucescu a insistat ca partida să se desfăşoare pe stadionul „Steaua”, cel mai modern din ţară la acea vreme şi cu gazonul cel mai bun. Era în avantajul nostru să fie terenul bun, pentru a ne valorifica tehnica superioară faţă de nord irlandezi.

Atunci au intervenit poeţii din FRF, cu ziua de 23 August în suflet, clamând: „Sunt zilele ce-n inimă aşteaptă  / Şi care mărturii de timp rămân, / Căci ne conduce-o forţă înţeleaptă,/ Partidul nostru Comunist Român.”

Aşa că insistenţele tânărului antrenor au rămas fără ecou. Partida s-a jucat pe stadionul cu nume plin de semnificaţii: „23 August”. Care avea însă un gazon execrabil. Aşa că, apropo de semnificaţii, încă o dată am întors armele. Dar de data asta împotriva noastră. Şi ne-a ieşit. S-a ales praful de calificare şi de o generaţie care a trebuit să mai aştepte doi ani consacrarea.

Şi a venit ziua de 29 martie, 2003. Meci mare cu Danemarca. Alte vremuri, alţi poeţi. Fusese Revoluţia şi poeţii din fruntea FRF puteau să-şi dea nestingheriţi drumul la sentimente, fără nici un fel de cenzură. La vremea aceea, generaţia ferefistă douămiistă era îndrăgostită de mare. Şi mai ales de nisipul ei. Aşa că atunci când s-a discutat despre stadionul pe care să se joace partida, au clamat:  „Nisipul auriu împodobit cu cochilii,  / Ca un covor aşezat lângă mare,  / Este un paradis al întregii familii, / Care se bucură liniştită la soare”.

Prin urmare, meciul cu Danemarca nu s-a mai jucat pe gazon, cum se obişnuieşte în toată lumea, ci pe nisip. Plajă ca-n poezii era pe terenul stadionului botezat între timp „Lia Manoliu”. Copacabana în mijlocul Bucureştiului. Nicăieri, nici un fir de iarbă. Doar câteva pete de vopsea verde din loc în loc, împrăştiate ca să dea şi puţină impresie de gazon.

Nimeni nu a păţit nimic, deşi ne-am făcut de râs în toată lumea. Nu numai că ne-am luat-o cu 2-5 acasă, dar imaginile transmise inclusiv de CNN au făcut ca toată suflarea fotbalistică de pe planetă să se tăvălească de râs. Am fost tari şi n-am luat în seamă. Poeţii mai sunt şi neînţeleşi câteodată  de contemporani.

Şi a venit şi ziua 4 septembrie 2020. Iar Irlanda de Nord. Vremurile însă, sunt schimbate complet, faţă de 1985. Capitala României are acum un stadion ultramodern, denumit Stadionul Naţional, care a costat o groază de bani, deşi stadioane similare din Europa au costat la jumătate de preţ. Avem şi acoperiş la stadion, care  numai el a costat peste 14 milioane de euro. Degeaba. Pentru că din nou au intervenit poeţii de la FRF. De data asta, generaţia douăzecimiiştilor se lasă inspiraţi de ploaie: „Mai vino, mai vino prin ploaie, / Nu am nici umbrelă prin gând, / Să facem, să facem o baie, / Sub norii ce-aleargă, plângând”.

Aşa s-a şi întâmplat. Cu toate că prozaicii de meteorologi au făcut roşu în gât spunând încă de la începutul săptămânii că joi, toată noaptea şi o parte a zilei de vineri în Bucureşti va ploua cu găleata, poeţii de la FRF nu i-au luat în seamă. Vrăjiţi de ploaie, nu au mai tras acoperişul acela de 14 milioane de euro, decât abia atunci când observatorul UEFA, exasperat că terenul începe să arate ca o orezărie, i-a trezit din visare. Abia atunci l-au tras. Consecinţa? Un gazon execrabil şi câţiva dintre jucătorii noştri plângându-se de dureri la glezne din cauza terenului.

Se spune că arta cere sacrificii. După meciul de aseară, nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm când va fi sacrificat idiotul care, deşi ştia de o săptămână că plouă, a văzut apoi că începe joi seara să toarne cu găleata, totuşi nu a tras acoperişul acela de 14 milioane de euro.