În timp ce strategii europeni - constrânși de evoluția și anvergura conflictului din est - sunt preocupați de apărarea continentului în fața unui agresor potențial, dovedit ca atare, fără a ști de unde să înceapă, omologii lor americani încearcă să elaboreze un mod de acțiune menit să reducă expunerea militară a SUA în Lumea Veche.

Să sperăm că ajutorul de 61 miliarde dolari din partea Americii pentru Ucraina nu va fi interpretat în Europa drept o garanție a continuității masivei prezențe americane pe continentul nostru. Dezechilibrul balanței strategice a NATO între cele două continente nu pare a avea viață lungă. Vorbim aici de resurse financiare, umane și materiale. Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini și  să construiască un sistem de apărare în măsură să reziste în fața oricărei agresiuni. Așa se va ajuta pe sine și va sprijini  America. Adică Cezarul, care acum are nevoie de ajutor… Să vedem de ce.

Starea Uniunii… nu stă prea bine

Statele Unite nu doresc menținerea hegemoniei la nivel mondial. De fapt, în mod real, nu o dețin și nici n-au avut-o decât un sfert de secol - după disoluția Uniunii Sovietice. În perioada Războiului Rece, interesul Washingtonului era axat pe menținerea echilibrului de putere planetar. Acum paradigma este aceeași mutatis mutandis, după urcarea Chinei pe treapta a doua a podiumului mondial - economic vorbind - cu intenția clară de revizuire a echilibrului pomenit mai sus. Unui stat, cu 22-24% din Produsul intern brut (PIB) al lumii, cum este America, nu-i este și nu-i va fi ușor să-și impună primordialitatea la toate capitolele.

Prea costisitor și nenecesar. Actualmente, Washingtonul consumă 3,5% din PIB pentru apărare. În valoare absolută este mai mult decât bugetele militare ale europenilor din Alianța Atlantică, însumate. Mai bine de jumătate din suma totală - peste 900 miliarde dolari în 2024, de trei ori bugetul militar (oficial) al Chinei - este destinată cheltuielilor cu personalul, iar o parte importantă merge către întreținerea bazelor militare din străinătate, inclusiv din Europa.

La începutul anilor ‘80, noul președinte Ronald Reagan a început un amplu proces de înarmare a Americii în ideea că surclasând tehnologic URSS-ul, aceasta se va prăbuși. Calcul politic exact, așa s-a întâmplat. Am scris mai multe articole pe acestă temă. Dar atunci, datoria Statelor Unite, externă și internă, se apropia de 30% din PIB. Acum este de 120%. Creșterea cheltuielilor militare înseamnă reducerea programelor de asistență socială și o mărire substanțială a taxelor. Niciun președinte nu va accepta acest lucru și cu atât mai puțin în perioade electorale.

America nu mai vrea să fie gardianul lumii. E prea costisitor…

A cere Americii să-și continue prezența pe continentul nostru într-un format dimensional crescut - datorită unui potențial agresor, inferior europenilor la aproape toate capitolele - pune sub presiune oricare administrație de la Washington conștientă de pericolului din Pacific. Care crește an de an. După modul cum evoluează situația pe diagonala Atlanticul de Nord - Pacificul de Sud, în cel mult un deceniu apărarea Europei va apăsa direct și aproape integral pe umerii europenilor.

Spun ,,aproape’’ pentru că în joc va rămâne doar componenta nucleară deși domnul Macron pare a fi de altă părere. Adevărul este că pe continentul nostru - în cadrul structurii europene a Alianței Atlantice sau în UE - o dezbatere reală asupra strategiei militare de apărare a întârziat trei decenii la rând începând cu 1991, anul dezagregării Uniunii Sovietice. În Occident, situația devenise confortabilă. Mai ales pentru Germania și Italia, state care și-au redus capacitatea militară transferând resurse importante spre economie și segmentul social. America se transformase în ,,gardianul lumii’’ și nu avea nevoie de niciun ajutor. Cel puțin până în 2001. Chiar și liderii americani îi încurajau pe europeni cu formule de tipul ,,contați pe noi’’.

Echilibrul din Atlantic se va deplasa obligatoriu spre …Pacific

Pornind de la aceste considerente, nu am motive să cred că Washingtonul își va modela politica în Pacific având ca element de condiționalitate interesele europenilor sau, altfel spus, apărarea vechiului continent. Ar fi contraproductiv pentru interesele și securitatea Americii, care depind tot mai mult de regiunea Indo-Pacific. URSS-ul - mai târziu Federația Rusă - a acționat pe toate căile să-i separe pe europeni între ei și pe toți la un loc de America. Războiul din Ucraina a reconfigurat totul în favoarea coeziunii și unității aliaților, însă nu este decât o chestiune colaterală în ecuația geopolitică mondială. Adevărata competiție se transferă în Pacific, iar Europa trebuie să înțeleagă acest lucru.

Contrar afirmațiilor unor înalți reponsabili de la Bruxelles, Uniunea Europeană nu a făcut pași mulți pe linia realizării unei coeziuni structurale statale. Dimpotrivă. Nu poate fi asimilată nici măcar unei federații de state. Nici în interior nici ca prezență scenică externă. Are puține șanse să ajungă la o ,,masă critică’’ ce ar putea să-i confere unitate reală, profundă - inclusiv la nivel militar, defensiv - în perioada care a rămas până când, în Pacific, competiția China-Statele Unite se va stabiliza sau va erupe.  Indiferent cum va fi, pentru europeni timpul  nu mai are răbdare…

Există analiști care susțin că teatrul european este mai important pentru Statele Unite decât cel asiatic, deoarece fluxurile comercial și financiar între malurile Atlanticului sunt mai intense. Nimic mai fals. Dacă China își extinde influența la nivel global - în câțiva ani cuvântul ,,dacă’’ va dispărea din această frază - fluxurile respective la nivel mondial se vor schimba radical în favoarea Beijingului.

Mefisto, contemporanul europenilor

Identitățile naționale europene - uneori chiar la nivel subnațional - sunt încă puternice și vor afecta orice tentativă de coagulare a unei structuri militare europene. La nivel politic, lucrurile par să funcționeze, dar este vorba de o aparență. Personalitățile europene de astăzi se remarcă printr-un gen de profundă mediocritate, dacă pot să mă exprim așa. Nu numai că nu se ridică la nivelul ,,părinților fondatori’’ din anii ’50 dar sunt departe de cei din ,,generația de mijloc’’: Mitterrand, Kohl, Delors, chiar  Thatcher. Excepțiile de azi, generate de iliberalism, suveranism și simpatiile moscovite, sunt floare la ureche dacă abordăm problema la modul profund analitic. Intrând în profunzimea ei, îl găsim pe Mefisto într-o puzderie de detalii, multe dintre ele cu rădacini la începutul secolului al XX-lea când se prefigura o mare conflagrație. Sau la sfârșitul anilor ‘30 când a doua era la orizont. Putin și-a adus aminte de unele dintre ele când împărțea teritoriile Ucrainei în stânga și-n dreapta, el luând partea leului.

Între altele, îmi vine în minte modul cum se ,,înțelegeau’’ între ei ofițerii și soldații din armata austro-ungară în Primul Război Mondial - atât de bine descris de Rebreanu sau Hasek - care afecta moralul și capacitatea de luptă a formațiunilor militare. Sau de ,,cooperarea’’ pe frontul de est între germani, români, unguri și italieni, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Ca să nu mai vorbim de americani, englezi și francezii din colonii în Italia, în timpul aceleiași conflagrații. Disensiunile dintre generalul american Patton și  britanicul Montgomery erau notorii. Ca să nu mai vorbim de ,,marea dragoste’’ la nivel politic și personal între Churchill și De Gaulle.

NATO, mai mult decât unitate militară și consens politic. Scurte concluzii

Desigur, situația s-a schimbat în ultimele decenii, dar și acum vorbim de o Europă cu mai multe viteze, de unii mai ,,europeni’’ decât alții. Oare de ce la nivelul NATO nu am întâlnit, decât foarte rar, asemenea situații? Explicația pe care o am la îndemână este legată tot de Statele Unite. Umbrela americană s-a întins/extins asupra Europei și la nivel de coeziune a comunității militare, iar pragmatismul celor de peste ocean a devenit o componentă esențială a politicii interne NATO.

Raportul generic uman și militar - american-european-  a fost calibrat de experții de peste ocean cu fiecare stat în parte în forme diferite, chiar dacă viziunea americanului obișnuit asupra europeanului este una și aceeași în majoritatea cazurilor. Adică așa și așa. Pornind de la această realitate, este greu de crezut că o matrice structurală a Alianței fără eșafodajul uman american ar putea să funcționeze. Și totuși, în 10 ani, europenii trebuie să găsească un liant care să-i unească. Indestructibil. Probabil, este cea mai mare provocare a continentului din ultimele decenii.