Anca Parghel, o artistă comparată deseori cu legendara cântăreaţă peruană Yma Sumac (despre care celebrul muzician american Billy Hart spunea „că într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost o trompetă“), a lăsat pentru un moment jazzul pentru a face un popas în muzica pop-dance.

Anca Parghel, o artistă comparată deseori cu legendara cântăreaţă peruană Yma Sumac (despre care celebrul muzician american Billy Hart spunea „că într-o viaţă anterioară trebuie să fi fost o trompetă“), a lăsat pentru un moment jazzul pentru a face un popas în muzica pop-dance. Cu acest „vehicul“, Anca Parghel urcă în clasamentele de muzică comercială din România.

Piesa „Zamorena“, interpretată pe ritmurile create de DJ-ul Tom Boxer, are o structură „dance“ cu influenţe braziliene şi este cântată în portugheză. „Zamorena“ promite să devină hit international, ţinând cont de faptul că Parghel, cu vocea sa care urcă peste patru octave, considerată „una dintre vocile de marcă ale jazzului european“, are la activ peste cincisprezece albume distribuite în întreaga lume şi editate în ţări precum Austria, Germania, Coreea sau România.

Colaborarea cu Tom Boxer este un pas firesc în evoluţia acestei interprete de excepţie. „Zamorena“ se apropie de autenticitatea pieselor celebrei cântăreţe braziliene Bebel Gilberto. Presa din Belgia a scris despre muziciana româna că „este un întreg conservator într-o singură persoană“, dar ea este chiar mai mult decât atât, ceea ce aflăm dintr-o discuţie purtată în Bruxelles.

EVZ: Sunteţi apreciată drept o maestră a improvizaţiei, iar vocea dv. este considerată una dintre cele mai „mari voci de jazz ale lumii“. Ce înseamnă aceste abateri spre muzica disco-dance? Anca Parghel: În primul rând, nu sunt doar un muzician de jazz, ci un muzician. Provocările şi căutările mă caracterizează. Schimbările de genuri muzicale şi improvizaţiile sunt provocări, iar eu le-am făcut dintotdeauna. Am cântat jazz pur, experimental, blues, latino, gospel şi chiar jazz-house. Aşadar, solicitarea lui Tom Boxer de a colabora a venit la timp. Sunt la maturitatea la care îmi permit să fac ce vreau.

Aţi descris drept „providenţială“ colaborarea cu Tom Boxer... Nu cred în întâmplare. Pentru mine întâmplările nu sunt altceva decât întâlnirea necesităţilor, o reacţie chimică... Încă nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să cânt manele (râde). Întâlnirea cu Tom a fost una cu semnificaţii: el a venit la un concert de-al meu convins de prietena lui, pentru că jazzul nu este tocmai treaba unui DJ. A fost impresionat auzindu-mă cum improvizez pe scenă. A venit la mine şi a spus: „Asta e! Trebuie să colaborăm“. Ne-am înţeles din prima. Tom e un vizionar, foarte bine şcolit şi profesionist. Ne asemănăm.

Aţi colabora cu un manelist? (râde) Ar fi fost o provocare. Dar le-aş fi arătat cum se cântă manele într-adevăr. Nu mă îndoiesc că aş fi înnobilat acest gen muzical ajuns în mâini greşite. Aţi crezut că vă veţi citi numele în fruntea topurilor de muzică comercială?  Sincer, nu am asemenea orgolii, deşi am multe. Să văd că piesa are un asemenea succes, după cum sunt convinsă că va avea şi întreg albumul, mă bucură enorm. Dar acesta este doar începutul. Albumul, care va fi lansat în luna decembrie la casa de discuri Roton, este plin de perle muzicale. Piesele sunt cântate în trei limbi: braziliană, engleză şi română. Perla absolută a albumului este, ceea ce nu ar trebui să destăinui de-acum, o prelucrare house a piesei Mariei Tănase, „Cine iubeşte şi lasă“.

Ce credeţi că ar comenta foştii dv. colaboratori, precum Klaus Ignatz, cu care aţi scos o serie de albume, Larry Corryel sau Billy Hart, văzându-vă ca star disco? Să nu uităm că şi Klaus, dar şi alţii au scos albume care deviază de la tiparul jazzului clasic, precum cel cu piesele lui Beatles, dar şi că, în general, mulţi muzicieni de marcă, precum Herbie Hanckock sau Quincy Jones, au lucrat la albume pop. Ideea că un muzician de jazz trebuie să-şi petreacă viaţa sărac şi în sertarul său este învechită. Miles Davis avea trei Ferrari. Un fan de-aici mă întreba dacă fac muzică pop doar pentru a-mi populariza numele în România. Cu siguranţă nu! O fac pentru că pot.

Cine a compus piesa „Zamorena“? Ideea a fost a lui Tom. Ne-am întâlnit în studio, Tom mi-a prezentat aşa-numite covoare muzicale, diferite sounduri, pe care eu am început să improvizez. Am schimbat ce trebuia schimbat, iar Tom, ca profesionist (care până astăzi refuză să mă tutuiască), a aranjat melodia în aşa fel încât să iasă ceea ce ascultaţi. Eu am compus textul, stăpânind braziliana (n.r - şi alte şase limbi).

Ce ne oferiţi în viitorul apropiat? Albumul „Zamorena“, cu Tom Boxer, va fi un bun cadou de Crăciun. Lui îi vor urma şi o serie de concerte cu Tom. Vom filma şi un nou videoclip, probabil în Spania sau Grecia. Eu am mai multe planuri. De curând am lansat două CDuri în Belgia, unul cu muzică clasică şi unul cu muzica Mariei Tănase. La Festivalul Europalia (festival de cultură europeană, care va marca 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, temelia Uniunii Europene, şi care va dura trei luni - n.r.) voi reprezenta şi eu, prin trei concerte, România. Am studenţii mei aici, în Bruxelles, iar pe lângă ceea ce fac acum în România mai particip şi la workshopuri de jazz în lume, o serie de concerte în Statele Unite şi în Europa. TOP

„Am 50 de ani, dar psihologic nu depăşesc 33“ 

Spuneaţi că „s-a născut o altă Anca Parghel“. Cum este să fii născută din nou la 50 de ani? Mă trezesc zilnic şi îmi doresc să am parte de un creier îndumnezeit, neomenesc, să gândesc nepământeneşte şi să-mi păstrez sufletul de copil. Ceea ce înseamnă că nu vreau să port ranchiună, să pot judeca lucruri deliberat, să nu mă supăr pentru lucrurile mărunte şi să-mi pot păstra bucuria de a face lucruri noi. Lucrul la un album de muzică pop-dance este o nouă posibilitate, o nouă provocare, pe care am aşteptat-o şi care mi-a făcut o enormă bucurie. M-a ajutat să mi se împlinească încă o dată ceea ce îmi doresc zilnic. Mă simt minunat la 50 de ani. De curând am făcut un test psihologic, un joc (râde), care îţi spune vârsta reală, iar eu nu am, se pare, mai mult de 33 de ani. Vârsta pământeană nu e decât o adunătură de cifre inventate de om, atât.

Muzică de film? Actriţă, regizoare? Vreau să joc în filme, iar primele contracte în această direcţie le am deja. Deşi eu şi scriu, poate va ieşi un scenariu de film din ceea ce povestesc. Viaţa mea e o nebunie şi ar merita filmată (râde). CARTE DE VIZITĂ

Anca Parghel s-a născut la Câmpulung Moldovenesc, dar s-a stabilit cu zece ani în urmă în capitala Belgiei, unde a predat, timp de mai mulţi ani, la „Brusseles Royal Conservatory Of Music“. A colaborat cu nenumărate staruri internaţionale de jazz, precum Gustav Brom, Klaus Ignatz, Chick Corea, Marsalis, Larry Corryel sau Billy Hart, dar şi cu o serie de nume celebre în România, precum Mircea Tiberian, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă ori Ion Baciu.

În ultimul deceniu, Anca Parghel, care a împlinit 50 de ani cu o lună în urmă, a cântat şi alături de talentaţii săi fii, Ciprian şi Tudor, şi a îndrăznit să facă ceea ce numai un artist cu talentul ei îşi poate permite: escapade în diferite genuri muzicale. Interpretările sale numără prelucrări jazz neconvenţionale din muzica tradiţională şi religioasă românească (albumul „Carpathian Colors“), blues (Colaborarea cu Weinberger pe albumul „Godd Morning Mister Blues“), Tango argentinian sau soul-pop (albumul „Midnight Prayer“), unde muzica ei aminteşte de cea a Dianei Ross.