Lumea tiganilor din judetul Sibiu se imparte intre cei care traiesc din alocatiile copiilor si cei care ocrotesc traditia de sub turle argintii.

Prin judetul Sibiu mai gasesti rromi caldarari care pastreaza traditiile prin casele lor mari de caramida, dar si catune tiganesti de unde si apa a inceput sa-si ia talpasita. O lume contrastanta, intre bogatie si saracie, intre vechi si nou.

Rromii din Sibiu isi impart lumea intre povesti despre aur luat in timpul razboiului, „expeditii” in strainatate printre ibrice si ceaune si goana dupa lucruri mai simple, precum painea si apa.

Alocatia si traditia La marginea orasului Dumbraveni, locuiesc rromi care-si trimit copiii la o scoala speciala ca sa poata trai din alocatie. Nu mai au habar de traditii, chiar daca spun  ca asta le curge prin sange.

Doar pe unul l-a salvat parca strainatatea, de unde s-a intors cu bani ca sa-si ridice casa cu termopane intre bordeiele vecine si sa-si plimbe copiii cu scuterul pe ulite prafuite. Vecinii i-ar urma exemplul, dar numai de-ar fi bani cat sa ia primul autobuz spre Vest.

La Brateiu, in schimb, loc renumit pentru locuitorii rromi caldarari, inca mai exista port traditional, meseria veche de sute de ani si intelegeri matrimoniale intre copii. Aici sunt si bani, si voie ceva mai buna.

DUMBRAVENI

Imagini din Tiglarie Cartierul Tiglaria din Dumbraveni, judetul Sibiu, arata ca o gura stricata. Locul se cheama Tiglarie, de la fosta fabrica de tigla ce se afla aici. Casele acoperite cu ciolofan au peretii rosi, mancati ca de vreo molima necunoscuta a cladirilor, iar de la caldura a secat si apa pe care o beau locuitorii rromi din zona.

Albia paraului si fantana stau cascate de nu mai scoti decat praf de-afunzi galeata. Lui Nicolae Varga acum nu-i e sete, dar tot sta a paguba langa locul unde era in urma cu ceva zile paraul: „Uitati-va, aici era apa!”, arata Nicolae santul prin care zaresti papusi dezmembrate si carpe ratacite. „Tre’ sa merem la doi kilometri sa aducem apa ca sa bem, sa ne spalam”.

Daca-l intrebi pe Nicolae Varga cu ce se ocupa, ridica din umeri si spune ca sta. „Eu sunt instalator. N-am calificare, da’ am invatat meseria de la cineva. Da’ nu gasim de munca. Lucram cu ziua pe la oameni”, se plange Nicolae. Asa ca sta cat e ziulica de lunga si asteapta sa treaca vreo masina, sa-l mai cheme la munca.

Uneori mai canta cu copiii la „biserica” din cartier: o casa unde se tin slujbe protestante. Bate la tobe, sa-i ajute Dumnezeu. „Erau traditii si la noi inainte. Dar se pierd si astea. Ca doar se stie: la manele, te rupe! Tiganu-i cantaret, jucator. Da’ daca eu nu stiu nici macar cum arata un euro...”.

Apel catre SUA Singura speranta a lui Nicolae nu mai e munca, ci doi dintre copiii lui care acum traiesc in Statele Unite. I-a dat spre adoptie in ‘91. Isi tot suceste mintile sa gaseasca cum sa dea de ei. „Ma tan ei minte, cum nu! Pai, sangele tiganesc, tiganesc ramane! Doar sa afle sa ne ajute si pe noi”.

Prin curtea lui Nicolae Varga alearga puradeii dezbracati si niste caini cu puii lor. Copiii deseneaza cu o creta pe un placaj. N-au habar cum sa-si scrie numele. Nicolae spune ca familia lui numeroasa poate ar muri de foame daca n-ar fi ajutorul social si alocatiile. Cinci dintre cei 9 copii ai lui merg la o scoala speciala din localitate doar pentru ajutorul in bani. Ca majoritatea copiilor de rromi din Tiglarie.

Scoala, laptele si cornul In fiecare dimineata, locuitorii din Tiglarie ii vad pe copiii rromului Severius cum trec spre scoala speciala. Sunt, pare-se, cei mai matinali dintre rromii care reprezinta 98% dintre elevii scolii speciale din Dumbraveni. Dupa mai multi ani de repetentie la scoala generala, au ajuns sa invete la cea speciala.

Pe unul dintre fii lui Severius tot Severius il cheama. E in clasa a VII-a si zice ca are 10 pe linie. „Invat romana, matematica, geografie...”. Ii place de Carol al II-lea, „ca are nume ca al meu”, si de Stefan cel Mare, „ca i-a batut pe turci”. Taica-su spune ca se duc copiii la scoala „ca asa le place lor”. Ca se trezesc cu noaptea-n cap, chiauni de somn si pleaca. Dar lumea-i vede si stie ca nu o fac pentru ca sunt nebuni dupa invatatura. Ci ca sa ia micul dejun, un corn cu lapte.

Bogatia din Tiglarie La douazeci de metri mai incolo, de tot treci de casele saracite, dai de o vila in constructie. Dintre atatea case prapadite, mai-mai s-o pierzi din vedere. Locatarul de-aici, Urs Nicusor, cu toti cei noua copii ai lui si cei 49 de ani cati a implinit, e mandru ca si-a depasit conditia de rrom sarac din Tiglarie si a agonisit cat sa-si faca vila de 200.000 de euro. Baga bani in ea stransi de prin tari straine.

„Am fost in Germania, in Austria, in Spania...”, spune barbatul, intins, multumit, pe-un scaun, la o cana de bere in fata portii. „Spune-le, ma, ca am fost la capsuni, la portocale, ca sa nu creada ca am mers la cersit!”, sare fiica-sa cu gura.

„Fii-mea are doua case de doua miliarde, baiatu’ are masina, iar la asta mai micu’ i-am luat scuter, ca stiti cum is copiii”, zice Urs Nicusor. N-a dus-o mereu bine. In comunism, isi aminteste ca-si luase o Dacie si era batut sistematic de un politist zis Pomana, adus de prin Oltenia parca special sa bata rromi. „Faceam odata tocana. A venit la noi, a ridicat capacul si-o zis: „A, aveti carne!”, si-o rasturnat oala prin casa”, povesteste Urs Nicusor.

Acum,  necazurile lui par a se fi sfarsit.  Ii vede pe vecini de peste gard  cum se chinuiesc sa traiasca. Le mai da cate unele, ii mai cheama la munca la el. „De ce n-am plecat de-aici? Ca-mi place aerul. Or fi ei oameni necajiti, dar au suflet mare”, explica barbatul.

Dar nu-i mai lasa pe toti sa dea navala la fantana lui, ca unii „fac mizerie”. Si, cand o sa termine casa, cand e pus si termopanul, e adusa si mobila din Germania si e gata si cu gresia prin casa, o sa-si faca un gard poate cu un cap mai sus decat un om destul de inalt.

BRATEIU

Averea caldararilor

In comuna Brateiu, la sase kilometri de Medias, casele rromilor se inalta rosii din caramida. Printre caldararii-corturari de-aici gasesti oameni care isi ridica turle argintii si-si pun termopan. Care au apucat sa vada lumea si care vorbesc de sume in euro cu lejeritate. Insa rromii caldarari de-aici nu-si masoara bogatia numai in avere, ci si in traditii. Au portul lor si inca mai aplica „tomneala”, adica isi logodesc copiii de la varste fragede.

„Daca veneati ieri a fost aici petrecere mare”, spune Caldarar Niculae de sub palatul cu turnulete, dar gol ca un hau pe dinauntru. A facut „tomneala” pentru fiica lui, Maria. Fata sta posomorata, cu privirea atarnata, printre femeile din familie. Cerceii din aur ii atarna si ei.

„Am petrecut vreo trei saptamani”, spune tatal. A dat fata la o familie cu o conditie: fata cealalta a cuscrilor sa fie a baiatului mai mic al lui Niculae. Astfel, dintr-o lovitura, Maria (11 ani) s-a luat cu Victor (11 ani) si Culita (9 ani) s-a luat cu Dalarica (15 ani). „La noi asa e. Nu exista sa nu vrei. Trebuie!”, spune Caldarar Niculae.

Meserie veche La o poarta, Caldarar Emil explica viata rromilor de la Brateiu: „Noi nu am furat ca tiganii de casa. Noi suntem corturari. Noi avem traditia noastra. Noi suntem cu munca si credinta in Dumnezeu”.

Pe caldarari inca ii mai gasesti ciocanind la ibricele si cazanele din cupru. Le vand destul de scump prin strainataturi sau la cine se incumeta sa dea macar doua milioane pe un ceaunel mai acatarii.

„Am clienti in America, in Germania. Iar bucurestenii mor dupa ibricele astea”, rade caldararul Anton, barbat cu pretentii de „cel mai batran caldarar de aici”. E om plimbat, a vazut lumea dintre ibricele lui lucrate manual. „Peste tot unde am fost am vazut ca e unica meseria mea”, se lauda caldararul.

Aurul pierdut De undeva de la umbra, fu-mandu-si tigarile, Petru Caldarar are un aer intelept de sub barba alba stufoasa. El spune ca neamul lui a avut avere mai multa candva. Aveau aur cat pentru o viata, prefacut in salbe. Meseria era tot la cazane si alambicuri, invatata din tata-n fiu. „Aveam aur, dar l-a luat Antonescu. Ne-a luat tot, am ramas in fundul gol!”, spune nevasta lui. „Numai mie mi-o luat cam la un kil de aur”, zice femeia. Barbatu-sau povesteste ca a mers atunci pe jos pana spre Tiraspol, incolo.

„Am cerut sa ne despagubeasca. Si o venit Forul German aici si am zis cat aur am avut. Si mi-o dat 15.000 de euro pe el”, spune Petru. Acum asteapta sa vina o masina sa-l duca in Italia. Cica la munca, desi nu pare in cea mai buna forma.