Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Rostiţi „Hristos a înviat” cu toată puterea în miezul unei nopţi de primăvară, dar nu ca răspuns dat preotului
Rostiţi „Hristos a înviat” cu toată puterea în miezul unei nopţi de primăvară, dar nu ca răspuns dat preotului

Rostiţi „Hristos a înviat” cu toată puterea în miezul unei nopţi de primăvară, dar nu ca răspuns dat preotului

Diferenţa dintre ceea ce înseamna Paşti înainte şi ce înseamnă astăzi este atât de mare încât orb să fii şi tot o vezi. Nu mai există respect, nu mai există credinţă, nu mai există smerenie.

Mi-am adus aminte în această zi de Paşti, de o noapte de Înviere pe care am petrecut-o la Mănăstirea Pasărea acum ceva vreme. Era noapte, era o linişte nefirească, era pace şi era lume multă. Cu un sfert de ora înainte de miezul nopţii un vuiet s-a auzit şi oamenii îşi spuneau unii altora că „Gata, începe slujba de Înviere!” Clopotele au început să bată, toaca era bătută şi ea. Un glas tunător a început să cânte, iar oamenii pioşi şi-au plecat cu toţii capetele şi ascultau în tăcere. Încet, parcă neverosimil, de undeva a apărut o Lumină şi oamenii şi-au împărţit-o pentru ca nimeni să nu rămână în noapte. Curtea era neîncăpătoare, pentru că aici veneau oamenii erau din toată ţară. Maşinile erau parcate până la pădure, parte a foştilor Codri ai Vlăsiei.

Din liniştea adâncă s-a auzit, ţin minte, la un moment dat „Hristos a înviat!”. O mare de oameni a răspuns: „Adevărat a înviat!”. Şi apoi aerul a căpătat dintr-o dată altă consistenţă.  La miezul nopţii s-a terminat sfânta Liturghie, pasca frământată de mâinile măicuţelor a fost sfinţită, s-a stropit cu vin şi după Înviere s-a împărţit credincioşilor. Cei care vin în seara de Înviere nu stau, de regulă, până la finalul slujbei.

Câţiva glumeţi spuneau că prea multă rugăciune strică…, dar iau lumină, urcă în maşini şi pleacă acasă, pentru a lua masa împreună cu familiile lor. Pacea spirituală este acel ceva pe care îl descoperim când mergem la slujba de Înviere, acolo unde distracţia nu-şi are locul, pentru că acesta este momentul în care OMUL înţelege că a primit cel mai important şi minunat dar, cel al ÎNVIERII. Noaptea de Înviere era deosebită înainte vreme, cum spuneam. Valurile de lumini se revărsau, iar locul din care luai LUMINĂ devenea o catedrală în aer liber, iluminată de o mare de făclii, care se revărsa peste tot.

A trecut ceva vreme de la acel eveniment şi multe nopţi de Înviere petrecute într-o linişte din ce în ce mai spartă, mai departe de firesc, de sensuri, de bucurie. Astăzi, ştirile despre Paşti nu mai aduc credinţa pe prima pagina, ci ştirile negre care vorbesc despre orice altceva în afară de această mare sărbătoare. Astăzi, cluburile sunt pline de tineri care spun că sunt prea tineri ca să meargă la biserică, ei fiind dornici să se distreze la maximum, ca şi cum a primi lumina în sfânta noapte a Învierii este apanajul celor bătrâni.

Astăzi, cei care erau aplaudaţi la scenă deschisă mor neştiuţi de nimeni şi sunt îngropaţi într-o linişte nefirească, ca şi cum nimic din ceea ce au făcut aici, pe pământ, nu a contat. Mă gândesc aici în mod special la cântăreţul Constantin Drăghici, care iată a fost înmormântat astăzi, fără multă tevatură, pentru că nu-i aşa, cine îşi mai adduce aminte cine a fost. Doare, doare, fir-ar să fie de meserie! Tot astăzi este ziua unei mari actriţe a acestui neam românesc şi doare să aud de la cei din jur, de la care e drept, chiar nu am pretenţii: „Dar cine este dragă, tipa asta, de scrii despre ea?” Doare…

Oare în ce direcţie ne întreptăm?, este întrebarea pe care îndrăznesc să mi-o adresez mie însămi zilnic. Doare că această scară a valorilor este într-atât de nedrept întoarsă încât simt nevoia să o apuc cu amândouă mâinile şi să o aşez aşa cum ştiu că trebuie să stea, cum trebuie să existe.

Doare să văd curăţenia sufletului doar în filmele pe care televiziunea naţională îndrăzneşte la rându-i să le strecoare printre emisiunile ei. „Singurătatea florilor”, revăzut tot în această zi de Paşti, m-a răscolit definitiv şi irevocabil. Mi-a amintit de cuvinte care însemnau ceva precum muncă, adevăr, respectarea cuvântului dat, verticalitate, cinste, onestitate, bunătate, răbdare. Am privit în ochii celui care a fost Toma Caragiu şi firescul său m-a emoţionat până la lacrimi.

Cine îşi mai aminteşte de el astăzi, cu atâtea vedete de carton care fac orice pentru un strop de atenţie, atâtea staruri pentru care literă de lege este vechea vorbă „Capul plecat sabia nu-l taie!”, drept urmare scot tot ce e urât peste măsură în sufletul lor. Şi m-a durut cel mai tare să-l privesc pe George Constantin, unul dintre cei mai mari actori ai României, în deplină maturitate artistică. Doamne, ce mai doare când îţi dai seama cât de puţini au rămas cei care ştiu ce a însemnat pentru teatrul şi filmul românesc! Îl priveam cum reuşea să dezvăluie din dedesubturile personajului său, îmbrăcat doar cu un trening simplu. Pe lângă faptul că filmul te cucereşte cu replicile lui inteligente şi pline de miez, chiar la atâţia ani de la lansarea lui, recunosc, pe mine, cel mai tare m-a impresionat curăţenia unui Bucureşti care astăzi nu mai există. Liniştea aceea, de noapte de Înviere înţeleasă până în adâncul ei, m-a cutremurat. Nimic din curăţenia aceea sufletească nu mai este valabil astăzi.

Se spune că „atunci când ceva nu merge în urmă, să nu mergi prea repede înainte”, şi totuşi, cred că e momentul să spunem „Stop!” acestei nimicnicii în care am ajuns să ne ducem zilele, crezând că trăim. Trebuie să spunem „Stop!” pumnului care ne este pus în gură zilnic, să spunem „Gata!” oricărei tentative de fii obligaţi să ducem o viaţă de robot, cu un copy paste perpetuu, fără nimic demn de remarcat.

Oameni buni, valorile sunt cele care vă menţin fiinţa trează, autenticitatea este cea care vă ajută să fiţi voi înşivă, să respiraţi, să zâmbiţi, să rostiţi „Hristos a înviat!” cu toată puterea în miezul unei nopţi de primăvară, dar nu ca răspuns dat preotului, ci Divinităţii, în semn de acceptare a jertfei Celui care a ales să ne deschidă ochii astfel, a Învierii Lui, ca semn că Iubirea este singura care contează. E timpul să redevenim fiinţe umane în toată strălucirea în care am fost creaţi. E tot ce avem de făcut aici şi acum.

Opriţi-vă o clipă şi acceptaţi să priviţi în ochii unui fir de iarbă, care se înalţă spre cer gândind că asta este treaba lui. Nimeni şi nimic nu-i stă în cale. Nouă, oamenilor, chiar să ne stea tot oameni în calea spre cer? Sau chiar noi înşine? Fiţi sinceri cu voi măcar astăzi, acum! Poate astfel reînvăţăm respectul, credinţa şi smerenia…