Cînd s-au împlinit 10 ani de la intrarea României în NATO, s-a întîmplat că relevanţa alianţei a crescut exponenţial chiar în zona noastră: Rusia s-a năpustit asupra Ucrainei.
În mod normal, această coincidenţă ar fi trebuit să fie un bun prilej de reflecţie la Bucureşti. Mai precis, un prilej pentru idei noi şi discursuri proaspete despre Alianţă. N-a fost! În România, deceniul NATO s-a împlinit penibil. Politicienii de vîrf au fost penibili, întrecîndu-se în concursul de grădiniţă cu înjurături „cine a băgat România în NATO”. Jurnaliştii au fost penibili, vorbind despre NATO exact aşa cum vorbeau acum 10 ani – cei care ţineau cu Miloşevici şi înjurau NATO o fac şi acum, cei care ţineau cu NATO şi îl detestau pe Miloşevici o fac şi acum.
Fiind un fan al NATO, am urmărit cu mare interes presa zilele acestea. Nu am putut înregistra nici măcar o vorbă inteligentă despre cei 10 ani scurşi de atunci şi, mai ales,despre prezentul neprietenos. Dimpotrivă, am constatat că a circulat cu frenezie în toate părţile aceeaşi stupiditate: NATO a fost moale cu Rusia după anexarea Crimeii. Serios? Şi ce ar fi trebuit să facă? Să plece la război? În baza a ce? Ucraina nu e membru NATO (n-a vrut niciodată să fie, aşa cum nici Moldova, altă ţară e mare viitor, plină de politicieni vizionari, nu vrea să fie!). Cînd NATO a plecat la război în Afganistan cu absolut toate argumentele juridice şi politice posibile, cei care înjură azi Alianţa că e moale, o înjurau atunci că e prea războinică.
Una peste alta, cînd am văzut cum au discutat politicienii şi presa în zilele acestei aniversări, am mulţumit Cerului că nu contăm deloc. Este spre binele Alianţei şi, mai ales, e spre binele nostru că nu contăm! În felul în care ne comportăm, am putea să ne facem singuri atîta rău cît să nu se mai poată repara vreodată. Capacitatea noastră de a ne face singuri rău este imensă. Mulţumită lui Dumnezeu, suntem obiectiv neputincioşi, aşa că nu putem să facem nenorocirile de care suntem în stare. Fiind insignifianţi pînă şi în raport cu destinul nostru, măcar nu ne putem submina singuri. Pentru că nu putem fi semnificativi, putem fi doar penibili. Nu vă grăbiţi să vă enervaţi pe mine sau pe soartă. Mai gîndiţi-vă puţin şi vă veţi bucura că e aşa. E chiar răul cel mai mic!
Memoria noastră este leneşă. O memorie harnică, ar fi produs texte de sinteză despre contribuţia noastră la operaţiunile Alianţei în ultimii 10 ani, despre mersul reformei armatei noastre în acest timp (de unde am plecat şi unde am ajuns după 10 ani în privinţa interoperabilităţii şi a capacităţii noastre de luptă), despre modificările geo-politice globale din acest răstimp şi despre rolul jucat de NATO în acestea. Dar, memoria noastră s-a exprimat doar în momente de presă (scrisă ori audio-vizuală) produse superficial, la prima mînă, cu motoarele minţii la ralanti, ieşite din efortul de două secunde al cuiva, fără o pregătire deosebită, care e pus de şeful lui să zică şi el ceva, acolo, despre NATO.
În prim-plan, am văzut pe Ponta înjurîndu-l pe Băsescu, pe CTP şi pe Cristoiu neîmpăcaţi după 15 ani de la războiul din Kosovo şi pe oficialii români (toţi, de la mic la mare) vorbind plictisitor, într-o nouă limbă de lemn, despre cît de bine e că suntem în NATO. Aceleaşi comparaţii prăfuite ale lui I.M.Paşcu, aceleaşi vorbe împachetate în vid ale lui Geoană, acelaşi nisip ronţâit între măsele de şefii securităţii noastre naţionale. În puţine alte ocazii am putut înţelege mai clar că, de fapt, politicienii români şi presa românească se merită cu vîrf şi îndesat unii pe ceilalţi.
Nici măcar despre cea mai importantă contribuţie a Armatei noastre la operaţiunile NATO nu s-a vorbit. Nu am văzut nicăieri un omagiu (nu minutul de reculegere în Parlament!) militarilor români care au murit sau care şi-au lăsat segmente din trup în misiuni de luptă ale NATO. Aş fi vrut, să le văd numele şi chipurile la televizor, să le văd poveştile într-o emisiune amplă, să le cunosc gîndurile. Dar e mai uşor şi mai bănos să ni se dea, pînă la saţietate şi dincolo de ea, povestea Băsescu – Ponta. Iarăși, coincidenţă, exact în acele zile, încă un militar român a murit la datorie în Afganistan. Şi ce dacă?
Adevărul este că, şi la 10 ani de la intrarea în NATO, într-o lume la un pas de un nou război rece, noi continuăm, mărunt, să umblăm penibil prin propria noastră micime. Şi, dacă liderii politici şi de presă se vor perpetua cu succes aşa cum bănuiesc că se va întîmpla, la fel ne va găsi şi centenarul NATO, dacă îşi va mai aduce aminte cineva de el cînd se va împlini.
Recomandările noastre
