Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Clasa politică își negociază viitorul, în timp ce oamenii își calculează supraviețuirea. Între aceste două Românii, distanța devine tot mai greu de suportat.
România nu poate fi administrată din șase în șase luni, între două negocieri ale partidelor, trei amenințări și orgoliile unor lideri care confundă viitorul țării cu propriul viitor politic.
O familie, dragi politicieni, nu își poate organiza viața așteptând să vadă cine se mai supără în Opoziție sau la Putere. Un antreprenor nu poate investi în funcție de dispoziția unui președinte de partid. Iar un om care își numără banii înainte să intre în supermarket sau așteaptă să cumpere de mâncare la prețuri reduse nu are nici timp și nici răbdare pentru nesfârșitele explicații despre cine cu cine nu mai poate sta la discuții.
Avem nevoie de o maturizare a clasei politice din România. Parcă am dat înapoi în loc să evoluăm. Și, în unele partide, e nevoie de schimbarea liderilor care au ajuns să pună propriul orgoliu deasupra obligației de a contribui la administrarea unei țări.
Partidele nu sunt proprietatea liderilor
Există un moment în care un lider trebuie să se întrebe pe bune și nu în funcție de like-urile de pe Facebook dacă mai ajută partidul pe care îl conduce și țara în care face politică. Dacă mai poate construi ceva sau doar întreține conflicte. Dacă mai are soluții sau numai adversari.
Nu orice eșec poate fi explicat prin vina celorlalți. Nu orice critică este un atac. Și nu orice retragere de la conducere înseamnă o nedreptate.
Uneori, retragerea este singurul gest de responsabilitate rămas.
Partidele din opoziție au tot dreptul să critice guvernul. Au chiar obligația să îi urmărească deciziile, să îi conteste greșelile și să propună alternative. Dar opoziția nu poate deveni o operațiune de răzbunare a unor lideri care nu acceptă pierderea puterii.
Dacă singurul proiect este să demonstrezi că nimic nu poate funcționa fără tine, problema depășește competiția politică. Ajungi să ai nevoie de eșecul țării pentru a-ți confirma propria importanță, ceea ce e grav.
Iar colegii care văd acest lucru și tac au și ei o responsabilitate. Un partid nu poate cere încrederea oamenilor dacă nu este capabil să își evalueze realist propria conducere.
România care nu are timp să se certe pe Facebook
Pe Facebook, România pare că fierbe permanent. Se dau verdicte, se împart etichete, se celebrează victorii și se anunță catastrofe. Fiecare tabără are explicații pentru orice și foarte puțină disponibilitate să asculte.
Dar România vizibilă pe Facebook nu este întreaga Românie. Poți să ai sute de miid e like-uri pe social media și nu mai mult de cateva mii de susținători sau nici măcar atât.
Există o țară, o Românie, mult mai puțin zgomotoasă, care stă acasă și calculează. Cât vine întreținerea. Cât costă curentul. Ce medicamente trebuie cumpărate. Ce mai poate fi amânat. Cât rămâne pentru mâncare.
Oameni care muncesc și tot nu reușesc să pună nimic deoparte. Pensionari care verifică prețul înainte să verifice dacă își doresc un produs. Părinți care își refac bugetul după fiecare cheltuială neprevăzută.
Pentru ei, problema este cum ajung până la următorul salariu sau la următoarea pensie. Și vorbim despre supraviețuire, nicidecum despre un trai bun.
Faptul că nu scriu zilnic despre asta nu înseamnă că sunt mulțumiți. Tăcerea poate însemna oboseală, neîncredere sau sentimentul că oricum nu îi ascultă nimeni.
Clasa politică ar face bine să nu confunde această tăcere cu acceptarea.
Vitrina prosperității și viața de dincolo de ecran
În același timp, pe ecrane se desfășoară o altă viață. Vacanțe, petreceri, haine scumpe, ceasuri scumpe la mână, restaurante, mașini. Oameni pentru care distracția pare o ocupație permanentă. Tineri prezentați prin ceea ce dețin, înainte de a fi cunoscuți pentru ceva ce au făcut.
Prosperitatea obținută cinstit merită respectată. Munca, talentul și succesul trebuie încurajate. Dar expunerea continuă a consumului unora, fără aproape nicio discuție despre efortul care îl susține, creează o imagine deformată despre reușită.
Mai ales când cel care privește a muncit o viață și își calculează acum banii de medicamente.
Din experiența mea profesională, știu că alegerea a ceea ce arătăm repetat construiește repere. Dacă prezentăm succesul aproape exclusiv prin ceea ce cumpără un om, ajungem să lăsăm în umbră ceea ce produce, ceea ce știe și ceea ce oferă societății.
Iar atunci când luxul afișat se intersectează cu funcții publice și cu accesul la resursele statului, întrebările despre proveniența banilor sunt pe deplin legitime. Ele trebuie lămurite cu documente, nu înlocuite cu insinuări și nici respinse prin aroganță.
Deci cum facem?
În primul rând, le cerem politicienilor să își asume consecințele propriilor decizii. Schimbarea funcției sau trecerea în opoziție nu șterge bilanțul unei guvernări.
În al doilea rând, cerem noului guvern priorități clare, termene și rezultate care pot fi verificate. Oamenii trebuie să știe ce urmează, ce se poate îndrepta și cât durează. Comunicarea ajută atunci când explică o muncă făcută. O comunicare simplă, reală, în niciun caz impersonală.
În al treilea rând, partidele trebuie să își poată schimba liderii atunci când aceștia devin o piedică. Nicio carieră politică nu valorează mai mult decât capacitatea unei țări de a funcționa.
Și, mai ales, trebuie să readucem în centrul deciziei omul care muncește, plătește și respectă regulile. El are dreptul la servicii publice decente și la perspectiva că efortul său poate aduce o viață mai bună.
Stabilitatea se construiește și prin felul în care trăiesc oamenii. Prin încrederea că luna viitoare nu îi așteaptă o nouă surpriză care le răstoarnă bugetul. Prin sentimentul că regulile se aplică și celor puternici.
România nu poate trăi din șase în șase luni.
Pentru milioane de oameni, chiar și o singură lună este deja un calcul greu.
Recomandările noastre
