Arestările din ultimul timp trimit la pușcărie politicieni și oameni de afaceri.

Transformarea denunțului într-un mijloc de a înfunda pe cineva cu orice preț, nărav convenabil unor procurori multilateral defecți – se supun orbește șefilor și nu Adevărului, sînt lipsiți de talent și de meșteșug, lenevesc în așteptarea momentului Guantanamo, cînd arestatul preventiv va claca și va mărturisi și crime pe care nu le-a comis – riscă să întoarcă societatea noastră la cancerul moral al anilor staliniști. Anii în care turnătoria devenise un instrument nu doar de supraviețuire, dar și de pricopsire (cei care denunțau un chiabur care și-a ascuns cotele primeau o parte din cerealele confiscate de Stat), cînd familii și prietenii se destrămau peste noapte sub furtuna Luptei de clasă.

Ar fi aceasta una dintre multele consecințe neprevăzute ale unei Campanii în care mulți condeieri văd doar efectele benefice.

Un altul trimite la satisfacția grotescă a unor jurnaliști și politicieni, exprimată public, de a vedea în pușcărie politicieni și oameni de afaceri, ba chiar și patroni de televiziune cu care au fost pînă acum în conflict. Scot din discuție cazurile celor care juisează în direct, pentru că oameni de la care au supt pînă atunci parale și vorbe bune, ba chiar și oameni cu care au fost în relații de familie, sunt tîrîți de păr în spațiul public.

Mă refer doar la cei cărora imaginea dușmanului în lanțuri le dă fericiri de droguri de înaltă putere.

De cîte ori mi-a sărit în ochi acest fapt de sălbăticie, am făcut trimitere la o tabletă iscălită de Tudor Arghezi în Adevărul, 22 decembrie 1946, intitulată „I. Brătescu-Voinești”.

Pentru activitatea sa publicistică din anii anteriori, după 23 august 1944, I. Brătescu-Voinești e supus oprobriului public – scos din Academie, scos din Societatea Scriitorilor Români la 7 noiembrie 1944, interzis la publicare în presă.

Trecut printre cei „Vinovați de dezastrul țării”, e arestat la domiciliu, pentru că, grav bolnav din vara lui 1943, nu poate fi transportat la Tribunal.

După 23 august 1944, Tudor Arghezi era un învingător. Lagărul de la Tîrgu Jiu pentru pamfletul împotriva ambasadorului german la București îi adusese gloria de „luptător împotriva regimului fascist”. Comuniștii, cel puțin în această perioadă, se dau peste cap pentru a-l atrage de partea lor, ca „tovarăș de drum”.

I. Brătescu-Voinești era dușmanul său de moarte.

Într-o tabletă din Adevărul, 31 decembrie 1946, marele scriitor dezvăluie una dintre numeroasele porcării pe care i le făcuse I. Brătescu- Voinești, un literat de mare autoritate politico-administrativă în anii interbelici:

„Omul m-a urît cu înverșunare, pentru că dominat de autor nu putea să se despartă de el. Îmi aduc aminte de mesagiul pe care mi l-a trimis Brătescu-Voinești de la o ședință bucuroasă din Academie, acum aproape nouă ani, cînd zăceam de un an subt morfină și scopolamină și cînd ziarele dăduseră știrea ultimelor mele ore de agonie: «L-a bătut Dumnezeu!» Mă bătea Cel de Sus, aliatul lui, că-i contestasem valoarea literară.”

Și cu toate acestea, Tudor Arghezi publică în Adevărul din 22 decembrie 1946, la opt zile de la moartea marelui său adversar , o tabletă pe care o consider o lecție de viață și de scris pentru mine, dar și pentru cei care nu cred că jurnalistica, literatura, exclud sîmburele de omenie necesar fiecăruia dintre noi pentru a fi oameni și nu spurcăciuni:

„Pozițiile din viață sînt tot atît de justificate cît și cele din fața morții.

O epocă întreagă am contestat valoarea personalității literare a celui ce a fost Brătescu-Voinești. El e autorul sărăcăcios al cîtorva bucăți de proză, decolorate în sute de reeditări școlare. Toată opera lui, impusă de criticul Ibrăileanu – autorul mai multor reputații – e de cuprinsul unei broșuri. Brătescu-Voinești era un sentimental convențional, lacrima lui de cerneală a fost semuită, sensibilitatea lui tremura de spasm premeditat, la limita simțămintelor cu îndoiala și ambiguitatea.

Întorcîndu-mă acasă dintr-o lungă pribegie de tinerețe l-am găsit glorios, între mica burghezie din Târgoviște și clubul partidului, din care făcea parte în calitate de as cultural. Era partidul, riscat prin autoritatea șefului respectiv, într-o sentință de dicționar, citată în Parlament pe latinește Primum vivere...indicînd dezinteresul ironic față de sensul literaturii în activitatea națională, consacrată de preferință marilor venituri și redevențe. Asupra persoanei lui, aleasă de sufragiile unui mic comitet, s-au vărsat pentru a se simți achitată conștiința o dată pentru todeauna și filantropic, o seamă de faceri de bine, refuzate scriitorilor, socotiți la scont și rescont paraziți sociali. La o imputare că oamenii de specialitate politică nu contribuiesc la ținerea în viață a celor denunțați că se consacră strădaniilor lui Eminescu, fiind incapabili de o treabă cu tarabă, ei puteau să răspundă: Păi, noi ne-am făcut datoria. Avem pe Brătescu-Voinești.

Convins că el reprezintă în scriptura românească incolorul, amestecușul și căldicelul și toate acele aptitudini nici prea-prea, nici foarte-foarte, vecine cu nicidecum care, în mișcarea ideilor și a însuflețirilor întotdeauna derivate sau înăbușite, au împiedicat caracteristicile și au dat constant vremurile îndărăt, aveam obligația să-l prezint pe nefericitul defunct drept ceea ce era, un factor de amorțire prin monotonie, cumințenie, obediență și subalternare căutată. Puteam să mă gîndesc și la omul din scriitor: scăpasem din vedere. Mă gîndesc la el cu părere de rău, de-abia după ce și-a încrucișat mîinle pe piept.

În urma unei tablete de astă-vară, Zvârluga, într-o seară mi-a sunat telefonul. Voce necunoscută. Voia să mă documenteze pe larg asupra vieții extraordinare a peștelui șarpe, trimițîndu-mi o carte franțuzească. La întrebarea insistentă: Cine vorbește? vocea răspunse după mai multe pauze și codeli, «E omul pe care l-ai batjocorit și amărît o viață întreagă».

Nu-mi aminteam să fi batjocorit pe cineva vreodată. Aveam impresia că fusesem întotdeauna numai obiectiv, dar cum nu e mai puțin exactă afirmația lui Buffon, că Le Style c'est l'homme même, decît realitatea Le style c'est plutôt l'objet dont ont parle, stilul adecvat subiectului putea să dea naștere și la confuzii din partea cititorului parțial. Am răspuns: «Am uitat. Vă rog precizați» – și am auzit. «Brătescu-Voinești, arestat la domiciliu».

Un om în lanțuri nu mai e un adversar. L-am rugat să-mi ierte sinceritățile exagerate și l-am asigurat că-l compătimeam. Și am mai semnat după acea o tabletă, prin luna iulie, care l-a emoționat, căci iarăși mi-a telefonat, și de atunci telefonul a tăcut. Suferința, matca supremelor înțelepciuni, trecea cu viscole peste el. Brătescu-Voinești a murit. Dumnezeu să-l ierte. Moartea l-a amnistiat.”

Fără alte comentarii!