Președintele Comisiei Europene a anunțat două lucruri capitale pentru România în perioada următoare: 1. Cota de refugiați e de 6351 de refugiați. 2. Primirea acestor refugiați e obligatorie.

Cele două anunțuri sînt cruciale pentru România din perioada următoare, deoarece:

1. Luni, 7 septembrie 2015, Klaus Iohannis s-a grăbit să anunțe că România va primi doar 1785 de refugiați, cît e capacitatea de primire. Victor Ponta, încă premier al României, a declarat miercuri, 9 septembrie 2015, că România va primi doar 1786 de refugiați. Din cîte se vede, după absurditatea de șef de magazie a lui Klaus Iohannis (de ce 1785? De ce nu 1785 și jumătate de refugiat?), vine funambulismul lui Victor Ponta, care mai descoperă, la două zile după, un loc în plus!

2. Klaus Iohannis a declarat că România se opune cotelor obligatorii.

În ambele cazuri, Klaus Iohannis a fost sprijinit de Victor Ponta.

Să lăsăm deoparte diktatul nemțesc asupra statelor UE, tratate ca simple provincii ale celui de-al Patrulea Reich (Germania, principala responsabilă de invazie, prin călcarea în picioare a tuturor legilor europene atrăgîndu-i pe migranți să vină în Raiul teuton, ia doar 31443 de imigranți, pentru a vîrî pe gît nefericitelor națiuni din Est cote obligatorii!)

Să precizăm că această cotă va fi luată pînă la urmă de România.

Discursul președintelui Comisiei Europene îl pune pe Klaus Iohannis într-o situație deosebit de complicată. Nu știu cine i-a vîrît în cap să fie atît de categoric și atît de exact în pronunțarea cifrei de 1785 de imigranți. Ar fi fost mult mai bine dacă păstra o anume ambiguitate în materie de cifră, pentru ca, la o adică s-o poată cîrmi. Rareș Bogdan cere demisia celor doi consilieri care l-au dezinformat pe Klaus Iohannis. Eu aș cere și demisia directorului SIE, MRU, care nu s-a dat peste cap să afle, din surse, ce i se pregătește României. După anunțarea cotei, consilierul Leonard Orban a continuat să bată cîmpii minimalizînd anunțul făcut de Comisia Europeană.

Nu cred că România își va putea permite să facă nazuri. Și nu numai pentru că Marile Puteri protectoare ne vor obliga să acceptăm cota, dar și pentru că atît Klaus Iohannis, cît și Victor Ponta, prin absența unei poziții clare față de chestiunea imigranților, n-au pregătit opinia publică pentru a o atitudine fermă a României.

Din acest punct de vedere, declarațiile de la Cotroceni și de la Palatul Victoria de respingere a cotei sînt pe deplin iresponsabile.

Dacă nu cedăm, se va porni împotriva noastră o campanie mediatică europeană de n-o să ne vedem. România nu e Ungaria sau Polonia, ca să-și permită a fi rebela Uniunii Europene într-un moment în care Marile Puteri, incapabile să gestioneze Criza, sînt în stare să ne impună refugiați cu tancurile. Așa cum scriam încă din 5 septembrie 2015 pe cristoiublog.ro, sub titlul Nimeni nu mișcă un deget în cazul Refugiaților pe care-i va primi România. Klaus Iohannis tace, iar Victor Ponta se hlizește. Președinția, Guvernul aveau obligația de a porni o campanie de lămurire și convingere a românilor în chestiunea imigranților:

„Obligativitatea de a primi refugiați are nevoie de o convingere încă de pe acum a opiniei publice de la noi că refugiații trebuie acceptați.

În timp ce adversarii primirii, precum Traian Băsescu, au pornit deja campania, în timp ce sînt semne clare că românii vor refuza cota de refugiați, Autoritățile nu fac nimic în materie de convingere.”

Încă o dată mă văd obligat să reiau ceea ce scriam pe cristoiublog.ro tot în 5 septembrie 2015:

„Nu-i vorba de 7000 de persoane care vor sta în corturi temporar, pentru ca la un moment dat să fie trimise în țara lor.

E vorba de 7.000 de persoane pentru care România își ia obligația să le asigure integrarea în viața social-politică și economică din țara noastră.

7.000 de persoane, cărora li se vor adăuga și membrii familiilor din Orientul Apropiat, familii numeroase, pentru care România va trebui să garanteze:

Masă, casă, serviciu, asigurări de sănătate, condiții culturale specifice, condiții privind practicarea religiei lor, școlarizarea copiilor, adaptarea la viața europeană.

Dincolo de efortul însemnat în plan economic, România se va confrunta cu o provocare pentru care nu e pregătită de loc.

Refugiații, așa cum se vede din comportamentul de pînă acum, consideră că li se cuvine un tratament aparte, mult mai bun chiar decît al cetățenilor țărilor respective.

Ei nu amintesc prin nimic de refugiatul clasic, cel rămas fără nimic, disperat să ajungă undeva unde să aibă un loc în care să-și pună capul.

Sînt agresivi, forțează cordoanele de polițiști, se pricep mai ceva ca specialiștii la manipularea presei, lasă impresia că n-au plecat în bejenie, ci într-o excursie pentru care au plătit bine și, în consecință, fac scandal dacă standardele oferite pe parcurs nu sînt la înălțimea banilor dați.

Mai mult ca sigur, urmînd pilda rromilor, ei vor invoca tot felul de pretexte pentru a pleca în Vest din România.

Și unul dintre aceste pretexte va fi prostul tratament din România, persecuțiile la care sînt expuși zilnic.

Cu o presă mondială căzută-n limbă după refugiați, nu va fi prea greu refugiaților să provoace în presa din Vest o campanie menită a dovedi cît sînt de persecutați în România.”

Pozițiile tranșante ale Președinției, ale Guvernului în chestiunea imigranților complică enorm această mare chestiune care e Gestionarea politică a relației cu imigranții.

Dacă nu putem refuza numărul atribuit, căruia i se va adăuga un număr și mai mare, atunci să trecem de urgență la o schimbare de ton în chestiunea imigranților. Declarațiile privind refuzul cotei obligatorii și mai ales refuzul cotei propuse nu fac altceva decît să alimenteze antipatia românilor față de cei 7000 de imigranți pe care va trebui să-i primim și să le asigurăm nu numai o integrare fără cusur, dar și o atmosferă care să nu le dea posibilitatea de a ne acuza că ne purtăm urît cu ei.

În 1999, Emil Constantinescu s-a aflat în fața unei situații asemănătoare cu cea de azi.

Marile Puteri au impus României participarea la atacul NATO împotriva Serbiei. O decizie nepopulară în rîndul românilor. Cu toate acestea trebuie să recunosc – deși eu am fost un dușman al intervenției – că Emil Constantinescu și-a sacrificat capitalul politic de care dispunea pentru a susține intervenția.

Mult mai important, la nivelul clasei politice românești s-a realizat un consens în acest sens.

Dacă se tot vorbește de consens, de ce n-ar fi aplicat el la această Mare provocare care e Criza refugiaților.

Pe românește spus, am belit-o în chestiunea refugiaților!

Dar tot nouă ne revine datoria de a ieși cît de cît bine din această încercare.