Iunie 1998. Prin votul masiv, cu multe note de revoluție democratică, în noiembrie 1996 au venit la putere partidele care au făcut Opoziție timp de șase ani sub regimul Iliescu. Timp de șase ani și mai abitir în campania din 1996, CDR și PD făcuseră mare caz de privilegiile pe care și le acordau cu mărinimie cei cuibăriți la putere.

După cîștigarea alegerilor s-a văzut că oamenii lui Emil Constantinescu nu erau mai breji decît oamenii lui Iliescu. Strădania de a-și vota o lege prin care parlamentarii Coaliției majoritare își măreau lor și colegilor lor de fripturi salariile ținea de această realitate. În 2020 vor avea loc alegeri parlamentare, la termen sau anticipate. Ca și în 1996 va avea loc Schimbarea. În perspectiva făgăduielilor electorale ale celor care sînt azi în Opoziție, am socotit că trebuie să reproduc articolul publicat de mine în, „Cotidianul” din 25 iunie 1998 sub titlul „Nomenklaturiștii democrației”.

Deputații coaliției majoritate și-au votat marți mărirea propriilor salarii și pe cea a salariilor încasate de tovarășii lor de luptă cu gura: președinte, prim-ministru, miniștri, prefecți, primari. Pe lîngă entuziasm, a surprins, la votul de marți, solidaritatea coaliției de la putere. Ori de cîte ori au prilejul, PNȚCD și PD își administrează cîte un ghiont. De astă dată, oamenii lui Ion Diaconescu și cei ai lui Petre Roman n-au mai dat unii în alții cu cotul, ci au stat umăr la umăr, într-o frățietate exemplară, pentru a vota noua grilă de salarizare a demnitarilor, dar mai ales pentru a înfrunta furtuna din presă și din opinia publică.

Pentru că, indiscutabil, indecența aleșilor neamului de a-și umfla portofelele într-o țară marcată de continua golire a buzunarelor aparținînd milioanelor de oameni simpli, a stîrnit indignare. Încordîndu-și grumazul ca niște tauri pregătiți să împungă, politicienii coaliției majoritare au și început să se răstească la cei ce le-au arătat obrazul a semn că pielea li s-a făcut șorici. Acuzînd pe mustrători de populism, ei au contraatacat susținînd că unii dintre cei care-i critică pentru destrăbălarea pe banii de la buget cîștigă mai abitir decît mulți dintre parlamentari și demnitari. La o primă uitătură, argumentul lor pare logic.

Într-adevăr, sînt în România de azi oameni de afaceri, manageri, jurnaliști chiar, cu un venit lunar mai mare decît salariul unui ministru, ba chiar mai mare decît cel al președintelui țării. S-ar părea că măcar acești oameni n-ar avea dreptul să le reproșeze deputaților votarea unei săltări a salariului într-o asemenea vreme de criză economică. O privire mai adîncă ne dezvăluie însă că argumentul mai-marilor zilei e strîmb. Deputații și demnitarii își motivează votul de marți prin necesitatea – de toți înțeleasă – ca un ales al neamului să nu vină la întîlnirile cu aleșii altor neamuri bărbieriți cu săpun de rufe. Ei pun în balanță salariul lor cu munca pe care o depun. Și privind cele două talgere, susțin că al doilea, în care stă munca, atîrnă mult mai greu decît primul, pe care e aruncat salariul.

Pe drept cuvînt, jurnaliștii, oamenii de rînd au replicat la această acrobație intelectuală că mulți dintre deputați și demnitari nu se omoară cu travaliul. Că, de-ar fi s-o spunem pe aia dreaptă, unii deputați și demnitari nu merită nici salariul unei spălătorese de podele, dacă ne gîndim la cît de minuțios chiulesc de la ședințele Parlamentului sau la cît de zdravăn trag la aghioase în spatele ușilor capitonate ale birourilor de demnitari. De asemenea, la fel de bine le-am putea reaminti mai-marilor zilei că au cîștigat în noiembrie 1996 tocmai prin fluturarea lozincii sacrificiului personal și prin clănțănirea foștilor că s-au îngrășat în timp ce poporul a slăbit de i se văd oasele. Ori de cîte ori se vorbește de răsplătirea efortului sudoripar al președintelui, al premierului, al miniștrilor și deputaților se ia în calcul doar salariul primit în calitate de bugetar. Se uită însă că, peste tot în lume, nimeni nu compară veniturile unui om de afaceri cu salariul unui om politic. Un om de afaceri poate cîștiga din punct de vedere financiar infinit mai mult decît însuși Bill Clinton.

Da, dar șeful statului american dispune de ceea ce miliardarului îi lipsește: puterea politică. Această avere e imposibil de măsurat în bani. E atît de impresionantă, atît de atrăgătoare încît, în multe țări, un politician preferă s-o aibă chiar și cu asumarea condiției de a locui într-o mansardă. S-a făcut mare caz de viața austeră dusă de Lenin. Într-adevăr, conducătorul bolșevicilor trăia, din punct de vedere material, mai rău ca un proletar cu șapcă adevărată, nu de propagandă. Lenin beneficia însă de o avere pe care nici un multimiliardar din lume n-o deținea: puterea politică absolută în statul bolșevic. Se uită de asemenea, cînd se vorbește de situația materială a deputaților și demnitarilor din România de azi, că aceasta nu se rezumă doar la salariul primit pe statul de plată. Un parlamentar, un ministru, un om al Puterii dispune de privilegii pe care nici cel mai bogat om din țară nu le are.

Unul dintre acestea îl constituie călătoriile în străinătate. Tuturor oamenilor Puterii – de la președinte pînă la miniștri – nu le-a scăpat nici un prilej de a hălădui peste hotare. N-a fost conferință, seminar, simpozion, atelier, serbare cîmpenească din străinătate pe care vreun demnitar s-o fi refuzat cu invitația în mînă. O simplă statistică ne arată că președintele, miniștrii, deputații României postnoiembriste au voiajat în lume pe rupte. Orice om știe însă că a merge peste hotare e un hatîr pe care puțini români de azi și-l pot îngădui. Nici cei mai bogați oameni din România actuală n-au călătorit în străinătate atît de mult cît au făcut-o politicienii români. Ministrul Sporturilor, ca să dăm un exemplu, e în Franța de la începutul Campionatului Mondial.

Pare decis a rămîne acolo pe toată durata participării noastre la faimoasa întrecere. Las la o parte faptul că nu văd de ce ar avea nevoie Hagi și ai lui de prezența domnului ministru. Să le facă masaj? Nu știe. Să le ducă oala de noapte? Nu cred că e cazul. Dacă ar fi, la o adică, pot fi plătiți alții pentru așa ceva. Ce om de afaceri din România de azi și-ar îngădui un asemenea lux? Nici unul. În primul rînd pentru că o ședere atîta timp în Franța Campionatului Mondial costă de te usucă. Numai un dement șiar putea îngădui să dea din propriul buzunar o asemenea uriașă sumă în valută. Apoi, chiar dacă ar avea bani de risipit, unui om de afaceri nu i-ar trece prin gînd să lipsească atîta timp din țară. Legile economiei de piață sînt extrem de dure.

Ca să le faci față trebuie să fii la birou de dimineață pînă seară. Ce om de afaceri și-ar putea permite să lase de izbeliște treburile proprie firme pentru a sta pe lîngă mușchii jucătorilor români, timp de o lună, în Franța? Domnul ministru al Sporturilor își îngăduie un asemenea lucru. Întîi și întîi, pentru că nu stă pe banii proprii. În al doilea rînd, pentru că – se pare – nu-l prea chinuie gîndul c-a lăsat ministerul fără conducător. Asemenea domnului ministru al Sporturilor au procedat și procedează numeroși miniștri și deputați din România postnoiembristă.

Și, după ce că se bucură de un asemenea fabulos privilegiu cum e mersul în străinătate, adăugat altora (mașină, șofer, secretare personale, bani de protocol, mîncare și băutură pe la fel de fel de cocktailuri și recepții), omul Puterii de azi mai vrea și un salariu substanțial. Ca dovadă că democrația românească postdecembristă își are nomenklaturiștii ei. Beneficiind de privilegii mult mai mari decît nomenklaturiștii dictaturii comuniste.