Dacă ați uitat, vă reamintesc eu! Mai există încă și costă bani țările lumii, care fac parte din ea, o organizație internațională numită ONU. A fost constituită după cel de-al Doilea Război Mondial de încă aliații de la vremea respectivă, pentru a soluționa în chip democratic conflictele de pe planetă.

Dacă ar fi să credem liderii de la Kiev, care, lipsiți de simțul ridicolului, cum sunt ucrainenii, se smiorcăie pe facebook că Armata ucraineană se retrage din Estul Ucrainei, deși misiunea lor ar fi să facă Armata să avanseze, Ucraina e victima unei agresiuni din partea Federației Ruse.

Toate bune și urîte, pentru că în cazul unei agresiuni nu putem spune și frumoase, cum ne-ar înghionti s-o facem zicala.

Chiar dacă Rusia are drept de veto în Consiliul de securitate, singura instituție îndrituită să abordeze conflictul (mai ales dacă el ascunde o agresiune) e Organizația Națiunilor Unite.

Ați auzit dinspre ONU în această perioadă, în care Traian Băsescu a lăsat impresia că, după finele mandatului, va candida la funcția de Guvernator al Estului Ucrainei, vreun scîncet, vreun bombănit?

Firește că nu.

Explicația e simplă.

ONU a fost evitată cu brio de Ucraina, de America, de Occident pe parcursul acestei Crize.

A fost, firește, o plîngere a Kievului la ONU, dar prea mare zarvă nu s-a produs, în orice caz nu de nivelul celei atinse de Criza siriană.

Asta deoarece Kievul s-a adresat cu precădere unei instituții a cărei rațiune de a exista nu e pacea, ci războiul, nu stingerea unui conflict, ci sporirea lui:

NATO.

Această organizație militară, constituită în timpul Războiului Rece, a supraviețuit Războiului Rece.

Pentru că e o incredibilă cheltuitoare de bani (numai salariile și privilegiile ștăbimii NATO costă cît o autostradă din România), NATO a fost pusă la îndoială de amărîții de civili din Europa, care au socotit, în nemernicia lor de inși fără cizme, că milioanele date pentru a întreține o organizație militară ar putea fi folosite mult mai bine în viața de fiecare zi a țărilor membre NATO, unele dintre ele precum România, subdezvoltate.

Aflată sub presiunea întrebării firești – De ce dracu avem nevoie de NATO acum, cînd Tratatul de la Varșovia nu mai există - dar există în schimb o Criză care a lăsat fără slujbă milioane de europeni?  - NATO  a pornit în căutarea pretextelor pentru a-și justifica existența, dar mai ales, cererile de parale rupte de la gura civililor.

Din 1990 încoace, asistăm astfel  la o campanie continuă dusă de NATO, prin agenții de influență din Europa, menită a justifica păstrarea celei mai mari Alianțe militare din Istorie.

Un element fundamental al acestei campanii l-a constituit vînturarea unui Pericol care, vezi Doamne! ar amenința Europa, sau o parte a Europei, pericol care ar cere nu numai supraviețuirea NATO, dar mai mult, întărirea organizației prin creșterea cheltuielilor pentru înarmare.

Dirijorul acestei campanii nu putea fi altcineva decît America.

Mare producătoare de arme, America are tot interesul în sporirea cheltuielilor de înarmare din partea țărilor europene.

Evoluția vieții de după prăbușirea comunismului a făcut ca țările puternic industrializate din Europa, puse sub porecla de Vechea Europă, să devină tot mai reticente la solicitările americane de sporire a cheltuielilor militare, altfel spus, de a lua bani de la viața cotidiană și a-i da pe armamentul second hand scos la tarabă de America.

America s–a îndreptat atunci spre țările din Est. Lideri din aceste țări, obișnuiți de veacuri să pupe papucul unei Înalte Porți, au făcut tot ce le-au zis americanii.

Criza din Ucraina a dovedit cu prisosință rolul de slugă jucat de liderii din Est față de America, deseori chiar în defavoarea Occidentului european.

Cauzele crizei din Ucraina sunt mult mai complicate decît cea referitoare la intervenția Rusiei. Oricum, și România ar fi putut deveni un spațiu al conflictului etnic împins pînă la hotarele râzboiului civil, dacă n-ar fi avut, sub presiune occidentală, una dintre cele mai moderne politici față de naționalități. Această presiune n-a existat în cazul Ucrainei, gîndite de americani ca un spin în ochii Moscovei.

Indiferent de cauze, un lucru e limpede:

Nimic din atitudinea de pînă acum a Moscovei nu îndreptățește teza unui pericol pentru fostele state socialiste, în prezent membre NATO. Rusia s-a resemnat la gîndul că fostele membre ale lagărului socialist aparțin acum unei alte sfere de influență. Intervenția în Ucraina poate spune multe despre ce se întîmplă în conștiința rușilor, al cărei mesager e Vladimir Putin. Poate spune, de exemplu, că asemenea Germaniei de după Primul Război Mondial, Rusia n-a mai suportat umilirea fățișă din partea Occidentului. Într-adevăr, Rusia a ieșit învinsă din Războiul Rece. Asta nu înseamnă că a ieșit distrusă pînă la nivelul de a face temenele Occidentului, precum România.

Nu se poate spune însă că Rusiei îi trece prin gînd să atace vreo țară membră NATO.

Răfuiala ei cu Ucraina e o afacere între surori.

Că doar n-o să-mi spuneți că ucrainenii sunt nemți, și nu ruși cărora li se zice altfel, ca să se poată justifica un stat creat artificial.

Cu toate acestea, în cîteva țări aflate total în sfera de influență a Americii – Balticele, Polonia, România - liderii politici n-au contenit a invoca iar și iar pericolul întruchipat de expansionismul Rusiei.

Firește, anexarea Crimeii, implicarea în Estul Ucrainei sunt fapte condamnabile din punctul de vedere al Dreptului internațional. Liderii țărilor invocate mai sus aveau nu numai dreptul, dar și datoria de a condamna agresiunea Rusiei. Numai că respectivii nu s-au limitat la această poziție. Ei au început să strige pe toate drumurile că România, Polonia, țările baltice sunt următoarele victime ale imperialismului rusesc. Traian  Băsescu, cel puțin, a ieșit de atîtea ori în public cu declarații antirusești radicale, tip Mareșalul Antonescu, de-am crezut o clipă că suntem în vara lui 1944, cînd rușii spărseseră Porțile Moldovei.

Supralicitarea pericolului n-a fost însoțită, cum era de așteptat, și cum făcuse Nicolae Ceaușescu în august 1968, de un apel la apărarea națională, ci de un apel la NATO de ne sări în ajutor prin plasarea de trupe pe teritoriul României, prin sporirea cheltuielilor de înarmare.

Exact ceea dorea NATO pentru a-și justifica existența, dar mai ales pentru a cere amărîților din Est să rupă bani de la modernizarea țărilor, de la efortul de a face viața mai bună și a-i da pentru înarmare, mai bine zis, pentru a cumpăra armament second hand din America.

Mecanismul se dezvăluie de îndată.

Ațîțați de NATO, dar și pentru că isteria belicoasă e cel mai bun mijloc de ascunde dezastrul intern, al administrării țării, liderii din Est  sau, mai precis, unii lideri din Est, precum cei din România, din Polonia, din țările baltice, supralicitează pericolul rusesc, invocînd necesitatea unei prezențe sporite a NATO în țările vecine cu Federația Rusă.

NATO, a cărei rațiune de a fi stă în imaginea unui pericol la adresa țărilor membre, a găsit imediat, urmînd talibanilor, un nou pericol menit a justifica relansarea cursei înarmărilor.

Moscova, la rîndu-i, care abia aștepta o apropiere a NATO de granițele sale, va trece la înarmare.

Liderii din Est vor zbiera din nou că rușii le amenință țările și vor cere o sporire a prezenței militare a NATO.

Și uite așa o luăm de la capăt.