Nu-l cunosc pe Varujan Vosganian. N-am avut tangențe cu situațiile sale dificile din postdecembrism, cu excepția Scandalului din 2006, cînd senatorul de azi a fost acuzat de Liviu Turcu, în Jurnalul național, c-a fost agent al Securității.

Într-un efort de rescriere a trecutului pentru a fi pe placul lui Dan Voiculescu, Varujan Vosganian susține acum, cu toate mijloacele, că acuzația de a fi fost agent al Securității a fost regizată de Traian Băsescu. Nu știu dacă a fost sau nu regizată de cineva. Sigur e însă că Jurnalul național al lui Dan Voiculescu nu s-a mulțumit cu publicarea Scrisorii lui Liviu Turcu, sub semnul interesului pentru aflarea Adevărului, ci a declanșat și a dus o campanie furibundă pentru a convinge că Varujan Vosganian, propus pentru postul de Comisar european, e incompatibil cu acest post, dat fiind că a colaborat cu Securitatea. Eram în studioul Antenei 3 cînd, la solicitarea mea, Marius Tucă, directorul ziarului, și-a asumat campania, deși articolele nu erau semnate de el. A fost singurul moment în care destinul meu de jurnalist s-a intersectat cu destinul de politician al lui Varujan Vosganian.

Tocmai pentru că nu-l cunosc, mi-e greu să-mi explic spectacolul de prost gust dat joi, 12 februarie 2015, în plenul Senatului, cînd s-a discutat cererea de ridicare a imunității pentru începerea urmăriri penale.

Acest spectacol cațavencist a fost dezastruos în cazul lui Varujan Vosganian nu numai pentru că a oferit presei prilejul de a-l înfățișa ca un nevricos, dar și pentru că l-a văduvit de evidențierea unui adevăr.

Și anume că avea dreptate să ceară colegilor să nu accepte solicitarea DIICOT.

Să mă explic.                                        

Cazul Varujan Vosganian ne atrage din nou atenția asupra unei realități grave pentru presa de azi, mai grav – scriam cîndva și undeva – decît cenzura din anii comuniști:

Cenzura consensului.

Despre o chestiune, despre un eveniment, despre o personalitate sau chiar despre o persoană, se crează la un moment dat, prin mijloace complexe (la noi și prin intermediul ofițerilor acoperiți din presă), un anume punct de vedere. Acesta e rostogolit pe toate site-urile și pe toate hîrtiile tipărite, pe toate televizoarele și în toate adunările, fără a fi supus verificării critice, dar mai ales fără a fi contrazis. Devenit opinie dominantă, acest punct de vedere răspunde de ceea ce am numi cenzura consensului. Ivirea și rostirea unui alt punct de vedere și, cu atît mai mult, denunțarea punctului de vedere dominant sînt imposibile. Își spune cuvîntul aici o cenzură mai puternică, infinit mai puternică decît cenzura comunistă, deoarece, spre deosebire de cenzura comunistă, impusă din afară, cenzura consensului e o cenzură impusă dinăuntru, o autocenzură de fapt.

Despre ce punct de vedere e vorba în cazul lui Varujan Vosganian?

Despre cel potrivit căruia Senatul trebuia să-i ridice imunitatea în chip automat pentru a da curs solicitării DIICOT de începere a urmăririi penale.

Să confruntăm acest punct de vedere cu realitățile constituționale.

Potrivit Legii, un fost ministru, dacă este parlamentar, se bucură de statutul unui ministru în funcțiune în privința imunității.

Pentru a se putea începe urmărirea penală într-un caz ținînd de exercitarea funcției de ministru, e nevoie de acceptul Camerei din care face parte.

Potrivit articolului 72 din Constituție, parlamentarii pur și simplu nu se bucură de imunitate în cazul urmăririi penale.

De ce s-a introdus prin Lege imunitatea pentru foștii miniștri?

Cei angajați part-time la Trustul de presă al DNA strigă de fiecare dată împotriva imunității fără a încerca să verifice de unde s-a ivit prevederea.

De precizat, în cazul foștilor miniștri, că DNA sau DIICOT cere acceptul Parlamentului doar în cazul în care faptul pentru care fostul ministru e chemat în fața procurorilor s-a petrecut în exercițiul său de ministru. Din același motiv, foștii miniștri care nu sînt parlamentari au nevoie de avizul Președintelui. Din declarațiile publice ale lui Traian Băsescu în timpul mandatelor sale rezultă că Președintele nu purcede la ridicarea imunității unui fost ministru de cum primește cererea de la DNA sau de la DIICOOT. Legea prevede aici o întreagă procedură. La fel, în cazul Parlamentului, solicitarea procurorilor trece prin mai multe momente prevăzute de proceduri: Biroul permanent, Comisia Juridică, Plenul Camerei.

Aparent, e o splendidă inutilitate.

Legile, chiar și în România, izvorăsc însă dintr-o realitate care a impus o reglementare.

În cazul foștilor miniștri reglementarea a fost cerută de un nărav tipic românesc.

După venirea unui nou regim – prezidențial sau guvernamental – în postdecembrism s-a pornit o vînătoare de vrăjitoare a foștilor membri ai Guvernului. O instituție anticonstituțională – Corpul de control al Guvernului –, concepută pentru ca premierul să poată investiga alegații despre membrii Cabinetului său – e folosită pentru anchetarea foștilor miniștri. Pe temeiul că nici măcar în America, Justiția nu e absolut independentă, legiuitorul a simțit nevoia să introducă un filtru în cazul Dosarelor deschise pentru fapte din perioada Guvernării.

De ce?

Pentru că doar Parlamentul sau Președintele poate aprecia, la capătul unei proceduri precise, dacă fapta de care e acuzat fostul demnitar se cirmcumscrie deciziei politice sau deciziei influențate de corupție.

Această precizare se impunea și se impune cu necesitate absolută în România, pentru că DNA abuzează în chip anticonstituțional de abuzul în serviciu.

 Ce înseamnă abuzul în serviciu?

Să luăm un exemplu imaginar.

Un ministru al Transportului decide cosntruirea unui pod între două localități.

DNA vine și zice:

E abuz în serviciu.

Potrivit experților noștri, cetățenii puteau trece dintr-o parte într-alta și pe un podeț de lemn, ba chiar și pe o punte. Ai păgubit statul de suma de atîtea mii de euro! La pușcărie cu tine! Se înțelege că DNA nu invocă vreo suspiciune de corupție. Ea invocă pur și simplu teoria unui procuror imbecil că nu era nevoie de pod, puntea sau chiar trecerea prin vad fiind suficientă. E normal ca în acest caz să se pronunțe Parlamentul. Pentru că doar Parlamentul – forul aleșilor poporului – poate aprecia dacă o decizie politică a fost sau nu corectă.

Cazul lui Vosganian se încadrează perfect în această speță.

Ca ministru al Economiei în guvernul PNL- Călin Popescu Tăriceanu, Varujan Vosganian a propus și a obținut o Hotărărăre de Guvern prin care o firmă  beneficia de gaze ieftine. Ministrul a justificat decizia prin necesitatea de a se păstra locurile de muncă într-un context dominat de tulburări sociale. Deși în guvern au fost și puncte de vedere diferite, pînă la urmă propunerea lui Varujan Vosganian a fost aprobată.

A fost sau nu păgubitoare acțiunea lui Varujan Vosganian?

Întrebarea nu poate primi un răspuns.

A fost sau nu benefică Decizia de Trecere a Prutului?

Depinde din ce parte o privești.

La ședința Senatului, Varujan Vosganian a ținut un Discurs în care a reluat argumentele din Ședința de Guvern. Un discurs exemplar, prin care a atras atenția asupra aberației numite Abuz în serviciu, aberație care pune sub semnul îndoielii orice decizie politică. Un discurs prin care Varujan Vosganian a semnalat că procurorii nu-l acuză de a fi avut vreun folos material de pe urma intervenției sale în Guvern. Pur și simplu, procurorii cred că nu trebuia să intervină, substituindu-se în chip periculos Parlamentului.

Spectacolul dat după aceea de Varujan Vosganian, absența oricărei intervenții în favoarea sau împotriva solicitării au creat impresia unui vot dictat de emoție și nu de rațiune.

După opinia mea, chiar dacă a fost dictat de emoție, votul a corespuns rațiunii.  

După cum chiar DIICOT arată, nu există nici o probă că ministrul a fost mituit pentru decizia sa. În acest caz, DIICOT ar putea să-l acuze pe Varujan Vosganian de prostie, de incompentență, de lucrat cu capul în nori, în nici un caz de corupție. E mai mult decît interesant că DNA a considerat drept infracțiune discuția dintre Viorel Hrebenciuc și Dan Șova despre aberația infracțiunii abuz în serviciu. O discuție ținînd de libertatea de expresie, interceptată ilegal, a fost acuzată ca fiind infracțiune de corupție. Cazul Vosganian ar fi fost un prilej fericit pentru ca Senatul să abordeze public abuzul numit infracțiunea de Abuz în serviciu.

Se spune că senatorii PNL au votat împotriva cererii DIICOT, pentru că au fost impresionați de jeluirile lui Varujan Vosganian.

Nu cred că numai din această cauză.

Varujan Vosganian era acuzat de o faptă comisă nu de el, ci de Guvernul PNL Călin Popescu Tăriceanu.

În sală se aflau însă susținători ai acestui Guvern.

Cum să voteze acești foști susținători, unii chiar foști miniștri în Cabinetul Tăriceanu, pentru identificarea cu infracțiunea a unei decizii strict politice, a unei decizii ținînd de actul Guvernării?

Pentru astfel de decizii, ministrul, premierul, președintele, răspund electoral sau în fața Istoriei, în nici un caz în fața procurorilor.

Dacă acceptăm dreptul procurorilor de a aprecia după mintea lor dacă o decizie luată în exercițiul funcției de demnitar e sau nu o infracțiune, riscăm să mai facem un pas către Republica Procurorilor.

Aceste lucruri ar fi trebuit discutate în presă, în politică după votul din Senat.

Dacă n-a fost așa, de vină nu e numai cenzura consensului, dar și boicotarea de către Varujan Vosganian a propriei dreptăți.