Actuala Criză politică, produsă de un președinte care n-a avut tăria de a fi președintele românilor și nu Rața mecanică a unor Grupuri de interese politico-mafiote din România post-Băsescu, n-a diferit, în materie de năravuri autohtone, prin nimic de alte Crize politice din ultimii 25 de ani.

Dacă n-am avea o presă împărțită între ofițeri acoperiți ai Noii Securități și fomiști care cerșesc pe la ușile partidelor, probabil că aceste năravuri ar fi fost arătate cu degetul.

Cu unul dintre aceste năravuri m-am confruntat nu numai ca jurnalist postdecembrist, dar și ca scriitor interesat de Istoria țării sale.

În discursul electoral îngălat din O scrisoare pierdută, Farfuridi atrăgea atenția că Europa e „cu ochii aţintiţi asupra noastră”.

Altfel spus, trebuie să facem și să dregem nu pentru că așa ne-o cer românii, nu pentru că așa ne poruncește interesul național, ci pentru că Europa, care e cu ochii pe noi, s-ar putea supăra, dacă nu facem și nu dregem ce vor interesele sale.

Această permanentă raportare de popor de slugi la Marile Puteri ale momentului, de regulă Puterile în stăpînirea cărora am trecut sau Puterile în stăpînirea cărora ne dăm de ceasul morții să trecem, e o permanență a Istoriei naționale.

Năravul îmbracă forme concrete diverse – de la invocarea puterilor străine în  faptele de politică internă  (gen, ce o să zică Măritul Padișah? Ce o să zică Fuhrerul? Ce-o să zică Tovarășii de la Moscova? Ce-o să zică domnii de la Washington?) pînă la convocarea cancelariilor străine pentru a ne arbitra conflictele interne.

Vor fi greu de uitat răcnetele de entuziasm ale  lui Dimitrie Bolintineanu de după călătoria lui Cuza la Constantinopol, din septembrie 1860, pentru că Sultanul nu l-a pus pe domnitorul nostru să-i pupe papucul sau respectul cu care era privită Ana Pauker de către comuniștii români, pentru că se lăsase penetrată de Tovarășul Molotov.

Vă imaginați cum s-ar fi uitat la Tovarășa Ana dacă s-ar fi aflat că Însuși Marele Stalin a ciupit-o de fund?!

După decembrie 1989, această postură de oameni cu ziua ai unor Puteri care – culmea!- nu totdeauna ne-au cerut asta, a căpătat forme halucinante, depășind umilirea națională de pe vremea fanarioților.

Orice nevolnic dintre politicienii occidentali, venit în România, era primit de politicieni, de jurnaliști, chiar și de oamenii simpli, ca un Trimis al lui Dumnezeu pe Pămînt.

Țin minte că la un moment dat pe meleagurile moldo-valahe se făcea mare caz de vorbele despre noi ale unei anume parlamentare britanice, membra unui partid avorton, în genul celui cu nume de linie de metrou, făurit la noi de neobosita ambiție a Monicăi Macovei.

La ea în țară, presa o călca în picioare.

La noi, o trata mai ceva ca pe un Prim Secretar al CC al PCUS.

Pentru a face pe plac Marilor Puteri ale momentului, România s-a dedat la supușenii complete de Fată de pe Șoseaua de centură a Europei de Centrale și de Est.

A devenit cazarma Americii, a acceptat între toate țările UE rolul de maidanez care latră la Rusia și cînd trebuie și cînd nu trebuie, mai nou e gata să renunțe și la principiul numit nerecunoașterea Kosovo, n-a crîncnit cînd n-a fost primită în Schengen, și-a lăsat terfeliți cetățenii de toți estropiații din Occident, acceptă în continuare mizeria numită MCV.

Se pare însă că nu e de ajuns.

Mai nou, în ultimul timp, nu se mai urinează în capul nostru șefii de stat și de guverne ai unor țări occidentale.

Se urinează în capul nostru ambasadorii acestor țări.

România cunoaște o Criză politică internă.

Rezolvarea acestei Crize e exclusiv de competența poporului român.

Nu e vorba de o Criză a relațiilor României cu un alt stat, nici de o Criză ivită din opțiunea geopolitică a țării.

E de la un capăt la altul o Criză politică internă.

Cu toate acestea, această Criză a fost dominată de întrebarea:

Ce spun ambasadele occidentale acreditate la București?

Prin ambasadele occidentale la București se înțeleg acele ambasade care, anterior, depășind în chip nesimțit normele diplomatice, s-au amestecat în disputele noastre interne.

În România sînt multe ambasade occidentale, unele reprezentînd Mari puteri europene.

E mai mult decît interesant că și de data asta s-au vîrît în ciorbă, alături de portarul cu rang de ambasador al Americii, doar ambasadorii Angliei, Franței, Germaniei și Olandei.

Anterior, se apucase să ne dea lecții ambasadoarea Finlandei, o cucoană  tupeistă, care nici mai mult nici mai puțin poruncea Parlamentului României să renunțe la imunitate.

Finlandezii, ca număr cît un sfert din poporul român, sunt faimoși prin faptul că se îmbarcă pe cîte un ferry spre țările baltice, unde băutura e mai ieftină și se îmbată ca porcii, de-i iau autoritățile, la revenire, cu targa de pe vas.

Ce-ar fi dacă ambasadorul nostru la Helsinki ar declara presei finlandeze că spectacolul acesta îl face să vomite?

Au rămas în hotarele comportamentului diplomatic corect ambasadorii Italiei, Spaniei, Irlandei de Nord, Suediei, Belgiei.

E mai mult decît semnificativ pentru obrăznicia acestor ambasadori faptul că e a nu știu cîta oară cînd ambasadorul Olandei, o țară fără nici un loc între marile puteri europene, se grăbește să ne tragă de urechi, să ne spună ce să facem, să strige la noi, să ne  dea flegme. La el în țară, tipul n-ar avea curaj să strige la cameristă sau la cicisbeul neveste-si. La noi, unde se simte ca într-o colonie de babuini, iși permite să strige la Parlamentul României.

Nu ei sînt de vină, pentru că se poartă ca un soi de Guvernatori.

Dacă ambasadorul Olandei ar face așa ceva în Franța, ar fi luat imediat de turul nădragilor și aruncat peste graniță.

Se poartă așa la noi nu numai pentru că le permitem, dar și pentru că ne rugăm de ei să se poarte cu noi ca cu niște slugi.

De fiecare dată cînd e o Criză politică, ambasadorii acestor țări sînt luați cu asalt de babuinii din presă și din politică pentru a ne spune cine e vinovat și cine nu, cine trebuie să demisioneze și cine trebuie să promoveze, cine trebuie arestat și cine trebuie să aresteze.

Cînd Klaus Iohannis l-a desemnat pe Eduard Hellvig pentru funcția de director al SRI, unul dintre cei mai harnici lingători de tras apa la ambasadele străine, care dau whisky pe gratis, s-a grăbit să întrebe ambasada americană dacă președintele României i-a cerut voie portarului de la ambasadă să-l propună pe Eduard Hellvig.

La București sînt trimiși, de regulă, ca ambasadori, diplomați de mîna a doua.

Una e să fii ambasador al țării tale la Londra, la Paris, la Moscova, chiar și la Budapesta și alta e să fii ambasador la București, capitala uneia dintre cele mai sărace și mai mizere țări ale Uniunii Europene.

Îmi imaginez nervii nevestelor cînd bărbatul vine acasă și le anunță că va fi ambasador la București.

București? Unde dracu’ vine asta? E cumva prin Caraibe sau prin Cornul Africii?

Ei bine, acești pițifelnici din ministerele de Externe din mărețe țări occidentale (ambasadorului american la București, absent de un secol, îi ține loc portarul de la clădirea ambasadei), se trezesc din cînd în cînd în  postura – neașteptată,  dar seducătoare – de Guvernatori ai țării în care au fost parașutați ca într-un loc de exil.

Cînd se ivește o ciorovăială pe maidanul intern, presa de toate culorile, pe care ei n-o citesc și nu numai pentru că nu știu românește, dar și pentru că e o presă fără orizonturi planetare, o presă de Gubernie, se întreabă imediat, cu litere de o șchioapă Ce zic ambasadele?

Ce zic ambasadele? nu e o întrebare de curiozitate, ci o întrebare retorică, ținînd de propagandă:

Oare ce vor zice ambasadele aflînd că politicianul X sau Y a dres și a făcut?

În ultima vreme, cînd Lupta împotriva Corupției a devenit băț cu care se bat, pentru o banană putredă, babuinii moldo-valahi, întrebarea, tendențioasă poate fi formulată ca o amenințare:

Să vedeți ce o se ne zică ambasadele străine la această nouă complicitate a Parlamentarilor cu corupția!

Formula ține locul unei formule din primii ani postdecembriști:

Să vedeți ce o să scrie despre asta presa internațională!

Întrebării retorice îi urmează întrebarea propriu-zisă.

Între maimuțele din presă  se declanșează o întrecere sîngeroasă:

Cine sună primele la ambasadele occidentale de la București pentru a întreba:

Cutare lider politic a făcut și a dres. Ce părere aveți dumneavoastră despre asta?

Amărîții de ambasadori, niște neica-nimeni în țările lor, se pomenesc sunați, întrebați, rugați cu cerul și pămîntul, să se pronunțe, din înălțimi de Guvernatori, despre conflictele dintre babuinii moldo-valahi.

Nu știu cum se simțea Pașa de la Vidin cînd i se spunea că în curte sînt niște boieri din Țara Românească veniți să-l pîrască pe beiul de la București.

Sînt sigur că aceeași înfoială de curcani încearcă și ambasadorii țărilor occidentale.

La interviul (pe care-l tot invoc) cu Klaus Iohannis, dinainte de debutul campaniei, candidatul m-a surprins public prin teza că trebuie să ne recîștigăm locul și rolul în Uniunea Europeană.

Deși simpatizant al lui Traian Băsescu urîsem teza acestuia despre Marele Licurici, umilitoare și pentru un ziarist din Burundi, d-apoi pentru unul dintr-o țară zisă europeană.

Au trecut de atunci opt luni.

Klaus Iohannis s-a încoțopenit la Cotroceni.

România, sub noul președinte, e mult mai umilă, mai babuină ca niciodată, cînd vine vorba nu numai de Marele Licurici, dar și de alte țări europene, unele, așa cum e Olanda, o țară oarecare, prin nimic diferită da putere de Spania, de Italia.

Criza politică din aceste zile a exacerbat însă babuinizarea României.

Pe toate televiziunile de știri, reprezentanții partidelor în dispută  întorceau pe o parte și pe alta Comunicatele emise de ambasade.

Îi cer lui Victor Ponta să demisioneze! strigau babuinii din Opoziție.

Dimpotrivă, îi cer să nu demisioneze! le replicau babuinii de la Putere.

Codruța Kovesi a  mulțumit ambasadelor străine că o sprijină în avîntul ei de aresta pe toți, inclusiv persoane nevinovate precum Mariana Rarinca.

Opoziția, prin MRU, a anunțat că se va întîlni cu ambasadorii occidentali pentru a le prezenta Moțiunea de Cenzură.

Ați mai întîlnit în Europa o asemenea inițiativă de fată-n casă?

Îi vedeți pe politicienii unguri rugîndu-se de ambasadorii străini să le asculte Moțiunea de cenzură?

N-a venit nimeni.

Presa, tendențioasă, n-a suflat o vorbă despre asta.

Victor Ponta a avut altă idee slugoasă.

Să se întîlnească cu ambasadorii străini și să prezinte punctul de vedere al Guvernului și al Coaliției majoritare.

Suntem  babuinii ambasadelor occidentale fără s-o știm!