Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
În cartea lui Armas Marcelo, ”Starea de comă” - titlul, este mai mult decât un diagnostic medical. Este un teritoriu intermediar, o frontieră între viață și moarte. Pacientul respiră, inima îi bate, aparatele îi mențin funcțiile vitale, dar conștiința lipsește. Se află acolo, dar nu trăiește. Se află aici, dar nu participă.
România de astăzi seamănă dureros de mult cu acest tablou. Statul funcționează mecanic, instituțiile produc hârtii și ordonanțe, guvernul face ședințe, partidele își repetă discursurile, oengeurile sorosiste și-au reluat acțiunile pentru acapararea justiției.
Totul are puls, dar nimic nu are spirit. Este ca și cum țara ar fi conectată la aparate, întreținută artificial, menținută într-o supraviețuire automată. În medicină, comă înseamnă un corp viu, dar lipsit de conștiință. În politică și istorie, comă înseamnă un popor viu biologic, dar amorțit sufletește. România respiră, muncește, consumă, votează, dar fără să-și ridice ochii spre o direcție comună, fără să-și asume luciditatea unei alegeri colective.
Mă întreb, uneori, dacă noaptea îi mai apasă pe cei care au ajuns sus.
Nu zgomotul mulțimii, nu lumina reflectoarelor, ci liniștea. Liniștea grea dintr-o vilă de protocol, când îți scoți de pe umăr ghiozdanul de 1400 de euro și-l lași, obosit, pe fotoliul de piele. Atunci, în clipa aceea, înainte de a-ți turna paharul de single malt și de a da instrucțiuni pentru a doua zi — îți amintești de cineva? De oamenii care nu mai au casă, care dorm cu paltonul peste datorii? De bătrânii care împart o roșie pe zile, ca pe o vină? De cei care și-au pierdut serviciul, liniștea, demnitatea?
Își amintește, Bolojan, de femeia aceea care și-a luat viața pentru că nu mai putea plăti chiria? Sau de bărbatul care a murit cu rețeta în buzunar, privind vitrina farmaciei ca pe o barieră între viață și moarte?
Sigur că nu. În clipa aceea se afundă în fotoliu și se gândește că totul e în regulă. Că a muncit, că merită. Că restul lumii e leneșă, needucată, nepregătită pentru viața adevărată. Așa se justifică fiecare om fără suflet: cu meritul.
Afară, în oraș, lumina albastră a televizoarelor pâlpâie în ferestrele celor care încă mai cred în știri. Pe trotuar, un bătrân se oprește lângă o vitrină și se uită lung la un coș cu fructe. În interior, un om de stat se gândește la strategii, la echilibru bugetar, la imagine. Nici unul nu-l mai vede pe celălalt, pe muritorul de foame, pe copiii care adorm flămânzi…
Mizantropia nu e ură de oameni. E doar durerea de a vedea cum specia asta, obosită de conștiință, a înlocuit rușinea cu confortul. Cum puterea a devenit o formă de narcoză.
Bolojan adoarme liniștit. Poate chiar visează frumos. Poate că dimineața, în oglinda de la baie, își zâmbește convins că face bine.
Și totuși, undeva, în aerul orașului, plutește o vinovăție pe care nici apa, nici banii, nici oglinda n-o pot spăla.
E mirosul dulceag al trădării lente — și al liniștii care n-ar trebui să fie liniște. E, mai degrabă starea de comă a nației.
Armas Marcelo descria starea pacientului suspendat: nici mort, nici viu, nici absent, nici prezent. România se regăsește perfect în această descriere. Nu e moartă – are cultură, are oameni inteligenți, are resurse. Dar nu e vie – pentru că toate acestea rămân închise, nefolosite, paralizate. E o așteptare prelungită, un somn greu, întreținut de perfuzii externe: aruncarea câte unui os, ca la câini. Fonduri europene, parteneriate strategice, directive-comenzi, venite din capitale străine.
În spital, medicii spun că uneori din comă se iese printr-un șoc, printr-o terapie extremă sau printr-un miracol. În istorie, ieșirea din comă vine printr-o trezire colectivă. Rareori, un popor se ridică brusc și decide să respire pe cont propriu. De cele mai multe ori, însă, coma se prelungește, iar aparatele fac toată munca în locul pacientului.
România trăiește azi exact așa: întreținută, dar nu vie. Este un pacient întins pe patul Europei, cu aparatele conectate, cu asistente și medici străini care verifică tensiunea, dar cu sufletul încă amorțit. Un pacient care așteaptă, pasiv, ca altcineva să decidă dacă și când se trezește. Privind în profunzime dăm de adevăratul diagnostic: nu lipsa resurselor, nu lipsa oamenilor, ci lipsa voinței de a deschide ochii. Starea de comă a României nu este medicală, ci psihologică și politică. Este o paralizie a conștiinței naționale, o absență a spiritului critic și a curajului de a respira pe cont propriu.
Iar întrebarea rămâne deschisă: România este un pacient care va ieși într-o zi din comă, ridicându-se brusc, cu un efort miraculos? Sau va rămâne, pe termen nedefinit, dependentă de aparate, între viață și moarte, între istorie și amnezie?
Această imagine a stării de comă ne trimite inevitabil spre un alt plan de reflecție: acela al complexelor noastre istorice, care explică de ce pacientul refuză trezirea.
România nu este doar o țară, ci și o colecție de reflexe istorice, de gesturi repetate până la obsesie. Dacă ar intra pe canapeaua unui psihanalist, doctorul ar rămâne descumpănit: prea multe complexe, prea multe traume ascunse sub covorul unei istorii mereu neterminate.
Cel mai vechi și mai adânc dintre ele este complexul ”Înaltei Porți”, despre care scria atât de bine prietenul Dan Andronic, în cartea sa cu același titlu. Nevoia de a avea o autoritate externă în fața căreia să ne plecăm. Stambul, Viena, Moscova, Washington, Bruxelles – decorurile s-au schimbat, dar gestul a rămas același. Suntem poporul care plătește tribut înainte să i se ceară. Nu de frică, ci din obișnuință.
Poarta modernă nu mai cere haraci în aur și fecioare. Cere concesiuni economice, resurse ieftine, tăcere obedientă în chestiuni strategice. Și, la fel ca odinioară, noi plătim înainte să ni se ceară.
Un alt complex, la fel de tenace, este cel al ”Micului Paris”. În loc să fim noi înșine, am preferat să copiem. Capitala și-a pus rochie franțuzească, intelectualii au mimat cafenelele din Rive Gauche, iar politicienii au visat să vorbească franțuzește măcar între ei, dacă nu cu poporul. Așa am ajuns să fim un Paris provincial, niciodată București deplin, mereu la marginea eleganței imitate.
Din aceeași sursă vine complexul fanariot, născut din epoca domniilor cumpărate cu pungi de galbeni și menținute prin intrigi. Atunci am învățat supraviețuirea prin șpagă și descurcăreală, arta de a supraviețui prin compromis. Și de la fanarioți până la licitațiile aranjate și contractele publice de azi, firul nu s-a rupt niciodată. Nu știm să construim instituții, dar știm să „ne băgăm pe sub mână”.
Românii au trăit mereu cu convingerea că singuri nu se pot descurca și au căutat un ”stăpân”.
Rusia țaristă, Austro-Ungaria, Germania, Statele Unite, Uniunea Europeană, acum Franța neomarxistă a lui Macron – pe rând, fiecare a fost tutorele nostru, protectorul invocat. Am rămas etern sub aripa altcuiva, convinși că altfel ne prăbușim. În același registru, complexul Mioriței ne învață resemnarea. Când destinul lovește, nu ne revoltăm, ci acceptăm, cântăm și mitizăm. În loc să răscoale, ciobanul își scrie testamentul poetic. De două sute de ani ne tot scriem testamente, dar nicio revoluție nu a dus până la capăt ruptura de care aveam nevoie.
Și când, totuși, am încercat să ne ridicăm, complexul revoluției furate ne-a doborât. De fiecare dată altcineva ne-a luat victoria din mâini. 1848, 1918, 1944, 1989… Momentele de cotitură au fost confiscate de puteri mai mari sau de elitele noastre obediente. Așa s-a născut suspiciunea permanentă că nu există revoluție autentică în România, ci doar înscenări și simulacre.
Nu în ultimul rând, ne apasă complexul provincialului. Ne simțim mereu în urmă, la marginea Europei, într-o zonă gri, în Balcani. Ne rușinăm de propria limbă, de propria istorie, și ne comparăm obsesiv cu alții. În loc să ne ridicăm fruntea, ne ascundem sub masca modestiei forțate.
Toate aceste complexe se întrepătrund și alcătuiesc harta noastră interioară. România nu are doar granițe geografice, are și granițe psihologice. Le apărăm cu aceeași îndârjire cu care ne apărăm Carpații: nu vrem să scăpăm de ele, pentru că ne-am obișnuit să trăim în ele. De aceea, puținii jurnaliști neplătiți de Soros sau USAID care au curajul să le rostească pe nume devin mai primejdioși decât o armată. Istoricii, profesorii, sociologii, scriitorii, filosofii agățați sub pulpanele politicienilor, cu toată erudiția lor, preferă să ocolească subiectul. Doar amărâtul de jurnalist stingher – cu ironie, cu metaforă, cu verdict scris negru pe alb – îndrăznește. Și pentru asta e pedepsit cu cenzura, cu marginalizarea, cu stigmatul.
Adevărul României este acesta: suntem un popor care și-a transformat complexele în politică de stat și poezie națională. Iar dacă într-o zi am avea curajul să le recunoaștem pe toate, să le punem pe masă ca pe niște obiecte de muzeu, am putea, în sfârșit, să ieșim din comă. Până atunci, rămânem suspendați între psihanaliză și spovedanie, între rușinea de a ne privi în oglindă și dorința de a fi, măcar o dată, liberi de propria noastră povară.
