În ceea ce privește dragostea față de teatru, semăn cu Eminescu: ca și el mi-aș petrece măcar o parte din viață într-o cușcă de sufleor, ca să privesc de acolo cu umilință – ceea ce înseamnă cu maximă receptivitate − spectacolul; și ca să mă fac folositor actorilor, suflându- le replicile.

 Poate tocmai de aceea am scris piese de teatru: a scrie piese de teatru înseamnă să le sufli – de undeva, din camera ta de lucru − replici actorilor. Am fost foarte-foarte mândru că de-a lungul vieții i-am cunoscut pe mulți dintre ei. Comunicarea cu actorii mi-a încălzit sufletul. Pe lista de cetățeni de onoare ai biografiei mele se află Radu Beligan, Dem Rădulescu, Eusebiu Ștefănescu, Ion Caramitru, Horațiu Mălăele, Maia Morgenstern, Vladimir Găitan, George Mihăiță, Rodica Mandache, Daniela Nane, Florin Zamfirescu, Raluca Zamfirescu.

FOTO: Rodica Mandache

Astăzi vreau să scriu despre Rodica Mandache. De ce tocmai astăzi? Pentru că am revăzut astă-noapte, pe monitorul computerului, spectacolul de teatru tv din 1980, în regia lui Dan Necșulea, „Visul unei nopți de iarnă” de Mircea Mușatescu, în care rolurile îndrăgostiților sunt jucate de Rodica Mandache și Florin Piersic. Revederea acestui spectacol m-a fermecat, a fost pentru mine visul unei nopți de primăvară.

Rodica Mandache este la înălțimea partenerului ei de scenă, marele artist Florin Piersic, ba chiar uneori, prin interpretarea inteligentă a ingenuității, prin arta de a se copilări pentru a-și afirma libertatea interioară, captează atenția spectatorului și face ca piesa lui Tudor Mușatescu să semene cu „Ondine” a lui Giraudoux.

Am avut norocul nesperat ca Rodica Mandache, actriță cu întreaga ei ființă, nu doar cu unele părți ale corpului, să joace în piese scrise de mine. La începutul- începutului, i-am auzit vocea interpretând rolul protagonistei în comedia romantică „Melania și ceilalți”, compusă de mine în joacă și adaptată pentru radio de regizorul Constantin Dinischiotu. Juca alături de alți actori valoroși, ca George Constantin și Virgil Ogășanu. Inflexiunile vocii ei, de ieșeancă iremediabilă, aveau o notă de alint și ironie, de sentimentalism și senzualitate doar promisă care te seduceau în cel mai scurt timp.

FOTO: Rodica Mandache și Florin Piersic, în „Visul unei nopți de iarnă”

Au trecut anii. Apoi, pe neașteptate, Rodica Mandache a apărut din nou în viața mea, răvășind, ca o răbufnire de aer primăvăratic, cărțile, revistele și fișele între care trăiam îngropat, ca orice critic literar care se respectă. Mi-a telefonat, m-a invitat cu o voce precipitată la ea acasă și mi-a propus... (aici ar trebui să fac o pauză pentru mărirea suspense-ului) să particip la un concurs de dramaturgie organizat de redacția de teatru TV, condusă pe atunci de admirabila Ioana Prodan. Mi s-a părut că n-am nicio șansă și am refuzat să mă înscriu în concurs, iar atunci Rodica Mandache m-a înscris ea, bazându-se pe ceea ce știa despre mine ca dramaturg de pe vremea când jucase în „Melania și ceilalți”. Sub presiunea ei delicată, am scris până la urmă scenariul pentru serialul de teatru TV „Căsătorie imposibilă”, în 12 episoade, care a fost acceptat de juriu și transformat în serial de teatru TV de unul dintre cei mai talentați și riguroși regizori din câți am cunoscut, Silviu Jicman. Serialul a avut și are în continuare succes (este periodic reluat), a primit Premiul Uniter (n-am să uit niciodată momentul în care am urcat pe scena Galei Premiilor Uniter și am fost felicitat de Ion Caramitru), a fost văzut, cu nostalgie, și de numeroși români din străinătate.

Dar mai mult decât orice m-a bucurat faptul că am fost acceptat, pentru o clipă, în lumea actorilor. Și ce actori! Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Horațiu Mălăele, Ileana Stana-Ionescu, Rodica Mandache, Vladimir Găitan, Mircea Albulescu, George Mihăiță, Daniela Nane, Coca Bloos,Tudorel Filimon, Alexandru Bindea, Ion Siminie, Magda Catone, Ion Besoiu și alții, toți filmați cu artă de Andrei Pojoni. Am luat parte, în lumea lor, la întâlniri cu adevărat magice, întâlniri în cursul cărora totul pare posibil, pentru că oricine poate deveni oricine. Ca să nu mai vorbesc de faptul că am fost îmbrățișat și sărutat de actrițe (visul, cred, al oricărui bărbat). Ce frumos a fost!

Și toate acestea datorită Rodicăi Mandache! Ca să fiu sincer, când scriu critică literară, mă simt sigur pe mine, lipsit de complexe, dar când scriu teatru devin timid, mă copleșește emoția și aproape nu-mi vine să cred că replicile gândite de mine vor fi rostite de artiști pe care i-am aplaudat de atâtea ori cu entuziasm. Cu generozitate, Rodica Mandache m-a condus surâzătoare printr-un labirint al nesiguranței. Îi mulțumesc.