Din toate personalităţile istoriei recente şi vieţii publice româneşti actuale poate că nici una nu merită respectul şi afecţiunea noastră mai mult decât Regele Mihai.
Joi, la Sinaia, ascultându-i discursul cu adevărat regal rostit cu prilejul revenirii la Peleş, ne-am gândit din nou la ceea ce ar fi putut fi România dacă Regele nu ar fi fost forţat să abdice în 1947 şi, mai ales, dacă în 1989 i s-ar fi dat şansa să se întoarcă în ţară. Nu numai că această şansă i-a fost refuzată, dar timp de zece ani regele şi familia sa au fost batjocoriţi public atât de oameni politici care se pretind respectabili, cât şi de o bună parte a presei, din care vom cita la loc de frunte „Adevărul“ primei jumătăţi a anilor 1990. Nimeni însă nu l-a prigonit cu mai multă ură pe Rege decât Ion Iliescu, din al cărui ordin în 1990 fostul suveran a fost oprit de militari înarmaţi pe autostradă şi izgonit din ţară ca un răufăcător.
Deşi în ultimii ani familiei regale i s-a făcut o reparaţie istorică, aceasta vine mult prea târziu pentru a avea mai mult decât o valoare simbolică. România postdecembristă a fost modelată în absenţa Regelui Mihai şi este produsul acţiunii brutale a lui Ion Iliescu şi a tuturor celor asociaţi cu el. Persecutând atâţia ani familia regală, domnul Iliescu s-a definit ca urmaş incontestabil al regimului stalinist care l-a izgonit pe Rege din ţară în 1947. În ciuda a ceea ce în 2001 s-a dorit a fi o reconciliere istorică între Rege şi Ion Iliescu, nimic nu poate şterge diferenţa fundamentală dintre cei doi, cum nimic nu poate restitui României şansele pierdute prin eliminarea Regelui din procesul de reconstrucţie a societăţii după 1989.
Puţini au fost cei care au evocat cu prilejul festivităţilor de ieri de la Peleş rolul nefast jucat în viaţa familiei regale de actualul preşedinte de onoare al PSD. Nu mai „dă bine“ să vorbeşti de rău comunismul, „nu se face“ să-i mai reproşezi lui Ion Iliescu nici excesele anilor 1990, nici mentalitatea de activist comunist - ca şi când fără această mentalitate ar fi putut vreodată să le ceară minerilor să instituie în Bucureşti o „dictatură populară“. Şi oricum nu e bine să spui că, aşa cum e stăpânul, aşa e şi sluga - adică la un preşedinte de partid ca Ion Iliescu nu se potriveşte decât un partid ca PSD, care, indiferent de micile sale divagaţii democratice şi euro-atlantice, a fost întotdeauna fidel idealurilor politice ale lui Ion Iliescu.
Iată-i şi acum de pildă pe toţi psd-iştii, cu câteva excepţii notabile, executând disciplinaţi ordinul lui Ion Iliescu de a-l susţine pe Sorin Oprescu pentru Primăria Capitalei, deşi candidatul „independent“ s-a dezis fără menajamente de partid (nu însă şi de liderul său etern!). Nici unul, în afară de Cristian Diaconescu şi (culmea!) de Marian Vanghelie, nu pune problema unei demnităţi minime sau a consecvenţei. Dar despre ce consecvenţă poate fi vorba când Mircea Geoană anunţă în acelaşi discurs că PSD va lupta pentru înlăturarea Dreptei de la conducerea Capitalei, dar îl va susţine la sectorul 1 pe liberalul Andrei Chiliman, adică exact pe reprezentantul partidului politic care se revendică drept exponent al Dreptei autentice din România?
Nu am menţionat decât ultimele exemple ale lipsei de coerenţă şi ale oportunismului ce caracterizează demersurile acestui partid, aflat în derivă după ce a pierdut monopolul asupra puterii dar încă influent. Deşi nici Ion Iliescu, nici PSD nu mai au forţa de altădată, răul pe care l-au făcut României devine pe zi ce trece tot mai evident, mai ales dacă ne raportăm la personalitatea Regelui. Din păcate, deşi Regele s-a întors în sfârşit acasă şi este categoric un reper istoric şi moral, el poate face mult mai puţin acum decât ar fi putut face dacă ar fi revenit acum 18 ani. În absenţa sa, societatea românească a fost mutilată grav de Ion Iliescu şi de partidul lui şi nu va recupera niciodată şansa pierdută. În aceasta constă, iată, tristeţea acestei prea târzii reveniri la normalitate. Citiţi şi: Regele a primit Peleşul de Paştele Cailor
Recomandările noastre
