Rodica Culcer: "Se implineste marti un an de la condamnarea comunismului in parlament, asa cum se implinesc si 18 ani de la victoria Revolutiei de la Timisoara. Coincidenta ar fi trebuit sa fie un prilej de sarbatoare, dar nu este."
Nu trebuie sa fii prea perspicace pentru a-ti da seama ca aceasta condamnare a comunismului, care a venit oricum abia la 17 ani dupa Revolutia din decembrie 1989, a ramas fara niciun fel de consecinta in 2007. Dimpotriva, presedintele care a condamnat comunismul a fost nu numai hulit cu sete de politicieni si o buna parte a mass-media, ci si supus, imediat dupa actul condamnarii, procedurii de suspendare. Nu este nevoie nici de un extraordinar efort de logica pentru a conchide scurt si sec ca nu a existat vointa politica pentru continuarea demersului lansat de Traian Basescu in decembrie 2006. Deh, cum sa se angajeze PNL in condamnarea comunismului cand a batut palma cu Ion Iliescu?
Daca insa condamnarea comunismului a ramas (deocamdata) un gest politic cu valoare de simbol, acest lucru se datoreaza si tonului imprimat dezbaterii publice de o parte a mass-media. Nici nu se formase Comisia de la Cotroceni, ca talk-show-urile erau invadate de corul detractorilor care strigau ca din gura de sarpe ca Traian Basescu si Vladimir Tismaneanu nu ar avea „dreptul moral” sa condamne comunismul. Maica Tereza sau Doina Cornea ar fi fost primite probabil cu aceleasi huiduieli, pentru ca scopul asa-ziselor dezbateri din ziare si de la TV era compromiterea acestui demers, iar arma aleasa a fost declansarea atacurilor la persoana impotriva presedintelui si a lui Vladimir Tismaneanu.
Procesul diversionist ii depaseste pe producatorii de talk-show-uri, fiind elaborat si teleghidat de personaje experte in acest gen de munca. Dovada acestui „profesionalism” este si succesul diversiunii discrete, dar persistente, careia ii suntem supusi prin mimarea dezbaterii publice in mass-media.
Prezenta slaba la alegerile europarlamentare, dar mai ales la referendumul din 25 noiembrie nu se datoreaza doar inabilitatii cu care a fost construita campania pentru uninominal si lehamitei de politicieni care a cuprins electoratul, ci si scandalului permanent intretinut pe micile ecrane si in ziare impotriva propunerii presedintelui. Nu este nevoie sa fii expert in monitorizarea mass-media ca sa constati ca premierul Tariceanu nu se „bucura” de atata atentie indiferent ce ar face.
O componenta constanta a tacticii diversioniste este interpretarea oricarei actiuni in grila conflictului premier-presedinte. In felul acesta, orice enormitate devine scuzabila pentru ca este, nu-i asa, generata de ostilitatea presedintelui fata de premier - niciodata invers. Sa luam de pilda cel mai recent scandal public: demisia lui Tudor Chiuariu.
Majoritatea titlurilor din ziare au subliniat atitudinea sa sfidatoare fata de presedinte si conflictul dintre cei doi. Nimeni nu a vrut sa vada capitularea unui ministru cercetat penal in fata rigorilor legii si nu s-a intrebat ce fel de guvern este acela care are cinci - fosti si actuali - ministri cu dosare la DNA. Treptat ni se induce ideea ca toate aceste dosare ar fi de fapt fabricate la ordinul presedintelui, desi atat imaginile cu fostii ministri Remes si Muresan, cat si semnatura lui Tudor Chiuariu pe scandaloasa hotarare de guvern nu pot fi contestate.
Dar cati ziaristi si analisti si-au mai amintit de motivele pentru care Tudor Chiuariu este cercetat de DNA? Sau de momentul halucinant in care citea public din dosare secrete ale Parchetului in apararea domnilor Copos si Voiculescu? Manipularea a atins nervul vital al obiectivitatii care ar trebui sa defineasca dezbaterea publica. Iar fara o dezbatere publica viguroasa si relevanta, democratia devine o caricatura. Sau de-a dreptul originala.
Recomandările noastre
