Un tablou văzut recent la Milano mi-a adus aminte de una dintre cele mai profunde teme ale omului: raportul dintre rîs și plîns.
Tabloul, o lucrare din 1570 a lombardului renascentist Giovanni Ambrogio Figino (1540 - 1608) îi înfățișează pe filozofii antici Heraclit și Democrit. Primul, mai învîrstă, plînge, celălalt, mai tînăr, rîde.
Tema a avut un anume succes printre artiști, de la Bramante la Rubens. Scena celor doi filozofi, dintre care unul plînge și altul rîde, a pătruns în cultură printr-o poveste imaginată de Lucian din Samosata. Zice Lucian că, la un moment dat, Zeus și Hermes s-au hotărît să scoată la vînzare cîțiva filozofi în tîrgul de sclavi. Pe Heraclit și Democrit au decis să-i vîndă împreună, ”la pachet”, cum am zice azi. A apărut un cumpărător, care s-a mirat foarte văzînd că unul dintre filozofi, Heraclit, plînge fără oprire, iar celălalt, Democrit, rîde non-stop. A stat puțin de vorbă cu ei, vrînd să știe pricina acestor trăiri pe cît de intense pe cît de opuse. A aflat că unul plînge și altul rîde contemplînd lumea - lui Heraclit totul i se părea tragic, în vreme ce lui Democrit totul i se părea comic. Heraclit observa că viața este ceva vrednic de milă, fără speranță, destinat unei continue schimbări (adică unui șir fără sens de nașteri și morți) și, din cauza asta, unei deșertăciuni iremediabile. Democrit constata că nimic din lumea asta nu poate fi luat în serios, că oamenii sînt comici cum încearcă ei să fie serioși și profunzi, iar tot ceea ce îi preocupă sînt, de fapt, prostioare fără nici un fel de relevanță. În final, văzînd că acești învățați reacționează atît de diferit în fața aceleiași realități, mușteriul s-a depărtat, putem să ne imaginăm, bombănind în barbă ceva de genul ”mama voastră de filozofi, cine să vă mai înțeleagă?”. Înainte de Lucian, Horațiu și Juvenal, ba chiar Seneca mai scriseseră despre atitudinea aceasta, opusă, a celor doi filozofi în fața vieții, dar a fost nevoie de o poveste, cea scornită de Lucian, pentru că să apară legenda.
În lucrarea lui Figino, Heraclit ne privește în față, are ochii triști, încadrați de sprîncene abundente și albe, barba căruntă pare lăsată să crească la întîmplare - îi e o nesfîrșită milă de noi. Democrit, ne privește peste umăr, după ce pare a-și fi luat ochii de la un glob pămîntesc, rîzînd în tinerețea lui. Este de remarcat că atitudinile vin din același prilej, și anume lumea, dar cu cei doi așezîndu-se în poziții diferite. Heraclit privește existența, Democrit privește materia. Totul este conform abordărilor filozofice ale celor doi. Democrit, care crede în indestructibilitatea atomilor, simte că lumea are o ordine, un fundament, o coerență. Oamenii, însă, nu o văd pentru că se ocupă de prostiile vieților lor de zi cu zi. Lumea nu e în pericol, așa că ignoranța omenească merită zeflemeaua. Precizez că asta nu-l face un materialist în sensul vulgar, uzual al cuvîntului. El rămîne un filozof, un înțelept, dar unul care ”vede” ordinea. Heraclit este și el de acord că oamenii sînt mai degrabă ignoranți, dar această ignoranță e tragică pentru că îi împiedică să vadă perisabilitatea și neputința de a cunoaște ceva sigur, ferm, cu valoare de reper. Mi se pare, de asemenea, interesant că toga pe care o poartă Democrit este de un roșu intens, în vremea ce veșmîntul lui Heraclit este de un roș palid. Toga roșie, se știe, este semnul înțelepciunii, al puterii minții, al cunoașterii. De ce roșul unuia este mai intens decît al celuilalt, vă las să vă întrebați singuri. Iar împrejurarea că unul, cel care rîde, e tînăr și celălalt, cel care plînge, e bătrîn poate naște iarăși interesante reflecții, chiar dacă explicația cea mai la îndemînă este cea pur cronologică: Democrit s-a născut în 460 î.d.Hr., la 75 de ani după Heraclit. Și mai interesant, însă, este că, plîngînd, Heraclit ni-l arată, cu un gest reținut, pe Democrit. Plînsul său este cauzat și de rîsul lui Democrit - gestul lui Heralcit are ceva de ”quod erat demonstrandum”.
Revenind la legenda povestită de Lucian, ar fi doar de spus că, dacă acel cumpărător ar fi fost un colecționar modern, i-ar fi cumpărat pe amîndoi imediat, plăcîndu-i complementaritatea. Pentru noi, rîsul și plînsul nu se exclud deloc. Dar în mintea senină, clară a anticilor, lucrurile nu stăteau chiar așa. Dacă am evoluat sau involuat, iarăși, e o temă de discuție.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
