Aproape că nu mă mai interesează soarta unora ca fosta viitoare șefă a Parchetului European, recent descoperitul torționar în persoana lui „Augustalin Lagăr” ori alte „portocale” de acest tip. Toți aceștia au fost și rămân niște unelte la îndemâna unor stăpâni, suficient de abili în a le folosi și a le arunca atunci când nu mai sunt productive. De aceea, cred că drumul lor ar trebui să fie unul singur: să aibă soarta celor paradiți de ei, în egală măsură și cu aceeași intensitate.
Caut însă răspunsuri la întrebarea: cum a fost posibilă devenirea, parvenirea lor într-o societate democrată și într-un stat în care se clamează de dimineață până seară că este unul de drept? Că acest stat a fost unul de drepți, iar asta nu în privința calității umane, ci exclusiv a îndemnului la supunere, o vedem cu fiecare zi în care sunt devoalate noi și noi abuzuri.
Din nefericire, singurul răspuns, din orice parte am încerca abordarea problemei, vine din neputința și obediența politicienilor. Din neputință pentru că mai bine de trei decenii nu au reușit instaurarea unui sistem de reguli clare de funcționare a statului, pornind de la Constituție, reguli care să nu mai permită derapajele la care asistăm de atâta amar de vreme. Din obediență nu au fost în stare să curețe societatea de reminiscențele comuniste opresive, în mai mult de un sfert de veac, cel puțin prin instaurarea unui real regim al lustrației, ci au servit, cu simbrie ori din interes, tot ce a putut reprezenta forță a Statului Paralel. Iar acesta s-a instaurat cu o forță greu de imaginat din partea unui observator neavizat.
Din spatele unui microfon, ne rânjește bolând un așa-zis procuror general, ce ne încântă în mod asurzitor auzul cu imaginea idilică a procurorului de tip nou, cel aflat peste media prostimii, ba chiar formată, prelucrată și de esență fină, uitând probabil să ne spună și de presiunea jetului de inteligență. El, fostul torționar, încearcă să ne convingă de faptul că este întruchiparea puritanismului în materie de procurorime.
De partea cealaltă, o președintă de instanță supremă aflată în conflict cu sine-înseși, visând cai verzi pe pereți și imaginându-și că toate aceste ziceri profunde o situează în galeria celor la fel de inteligenți ca cei descriși de Lazăr. Fiecare se străduiește să clădească un edificiu pentru trufia sa nemărginită, asta în timp ce procurori profesioniști și judecători decenți stau la coadă pentru a-și câștiga un grad ori a urca o treaptă profesională, după ani și ani de muncă. Și te întrebi atunci șocat: cum urcă o Kovesi direct procuror suprem prin sprijin judecătoresc, în ciuda refuzului CSM (singurul refuz acordat vreodată procuroarei perfecte), cum visează Tarcea conflicte cu sine și cum devine indispensabil pentru națiune Augustin Lazăr? Simplu: dictatura de modă nouă nu mai pretinde nici măcar ce pretindea cea comunistă… nu tu competență ori profesionalism și decență, ci numai obediență și servilism.
Atât au reușit morții noștri de la Revoluție, mai nou botezată ”lovitură de stat”, așa neîmpușcați de teroriștii lui Iliescu, dar uciși totuși de niște gloanțe, să ne lase moștenire? Pe gardienii schingiuitori ai luptătorilor pentru libertate? Atât valorează Proclamația de la Timișoara pentru Asociația „Timișoara”, care își revendică originile în trecutul revoluționar? A cui și pentru cine a fost revoluția? Pentru Augustin, Kovesi și Tarcea sau pentru Iulius Filip și ai lui?
Recomandările noastre
