„Fontana di Trevi” (Editura Polirom, 2018) este ultimul roman al scriitoarei Gabriela Adameșteanu. Atenție! Scenele care descriu momentul decembrie 1989 în București sunt tulburătoare

„Fontana di Trevi reconfirmă că Gabriela Adameşteanu este unul dintre marii scriitori ai României de azi. Romanul o are în prim-plan pe Letiţia Branea (cea mai longevivă eroină a acestui univers artistic şi protagonista, astfel, a unei trilogii), aflată, acum, în imediata actualitate şi sosită la Bucureşti din Occidentul în care trăieşte (cu alte cuvinte, avînd statut de migrantă).

La fel ca mai toate cărţile anterioare ale scriitoarei (faţă de care, însă, are evidentă autonomie, putînd fi citită atît ca piesă de sine stătătoare, cît şi ca o sinteză subtilă şi durabilă), şi aceasta lucrează cu tema feminităţii, iar, prin intermediul ei, angajează un torent de istorie românească recentă. Accentul se mută aici de pe neiubirea istovitoare resimţită de femeie (care, în lipsa sentimentului, se consideră abandonată, menită unei vieţi pustii) la neiubirea şi părăsirea de patrie, de la – în termenii Letiţiei – mal aimée la mal du pays.

Cu un trecut atît de greu şi de neclar, cu un prezent atît de confuz şi de convulsiv, mai are România un viitor? Iată ântrebarea teribilă pe care, prin mijlocirea unor biografii narative impecabil conduse, romanul de faţă o avansează.” (Sanda Cordoş)

Gabriela Adameşteanu este absolventă a Facultăţii de Litere. Pînă în 1990, a fost redactor de dicţionare (timp de 19 ani) şi redactor de literatură română (timp de 5 ani). A condus revista 22 (timp de 13 ani) şi suplimentul ei Bucureştiul cultural (timp de 7 ani). A primit Premiul Hellman-Hammett pentru jurnalism acordat de Human Rights Watch (2002). Vicepreşedintă (2000-2004) şi apoi preşedintă a Centrului PEN Român (2004-2006). Membră a Juriului Uniunii Latine (2007-2009). Preşedintă de onoare a primei ediţii a Premiului Goncourt Românesc (2013). Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres (2014). Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia al Observatorului cultural.

Romanul ei Dimineaţă pierdută a fost dramatizat şi pus în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra (decembrie 1986 – februarie 1990), cu o distribuţie de aur.

 

FRAGMENT

 

La 21 decembrie ’89, a fost o vreme de martie, cer albastru și 20 de grade spre prânz. S-au hotărât să meargă la un film, în centru, dar au așteptat mult până când, în fine, a venit un autobuz neașteptat de gol. În dreptul Conservatorului, şoferul a strigat că circulaţia e oprită, a coborât în fugă şi a luat-o, de nebun, la goană prin Cişmigiu.

Când au ajuns pe Calea Victoriei, lângă Athénée Palace, au înlemnit. Toată curtea Palatului, până la grilaj, era plină de soldaţi cu armele îndreptate spre clădirea Comitetului Central, iar de la restaurantul Cina, pe strada Oneşti, până în Magheru, drumul era blocat, dar de cine!? Doar în filmele de pe video mai văzuseră asemenea costume de extratereştri, cu scuturi şi căşti translucide, masaţi, rânduri, rânduri.

„Tare! Mai ceva ca în Star Wars!“, a șoptit Șerban.

Un pic mai departe, staționau nişte dube cu gratii la ferestre, zăriseră unele de-astea traversând câteodată orașul. Nu era picior de om în Piața Palatului. Steaguri roșii și tricolore, pancarte cu Ceauşescu – luptător, pentru-al nostru-ntreg popor, Stima noastră şi mândria/ Ceauşescu România zăceau, călcate în picioare, printre pungi de plastic, sacoșe, hârtii, o eșarfă plină de noroi, un pantof cu toc cui, pierdut în fugă – dar cum putuse să alerge cineva cu un picior încălţat şi altul desculţ și, mai ales, de ce?

„A început! Vezi?! A început! De când îți tot spun!“, a șoptit, exaltat, Șerban.

[...] Nu mai trecea niciun vehicul și, în liniştea neobișnuită, se auzea numai bâzâitul unui elicopter, care zbura jos, deasupra clădirilor, și nici asta nu mai văzuseră. Trotuarele erau pline de lume bine îmbrăcată, din centru, dar şi de tineri în geci, studenți ori liceeni în uniforme care se uitau spre mijlocul străzii, unde un grup se agita şi striga ceva.

Au trecut câteva clipe până să-și dea seama că strigau Libertate! Libertate! Nişte băieţandri, cu hainele descheiate şi capul gol, între ei o fetişcană cu părul lung, chemau lumea să li se alăture: Nu staţi pe trotuare/ Că muriţi de foame, şi pe urmă, iar, Libertate! Deşi orașul era împânzit de miliţieni și începuse să se audă un zgomot înfundat, extratereștrii din Star Wars loveau, ca avertisment, în scuturile transparente, nebunii ăștia strigau și Jos Ceauşescu! Ce curaj pe ei! Vocile le deveniseră mai puternice, li se mai alăturaseră câțiva și, deodată, a apărut un Mercedes negru, cu steguleţe, şi lumea de pe trotuare aplauda.

„Ambasadorul Americii!“, a şoptit, lângă Claudia, un domn cu o căciulă de nutrie.

„Al Franţei, nu vedeţi steguleţele?“, i-a replicat o doamnă îmbrăcată într-o haină de piele întoarsă.

Din cauza luminii, a aerului viu, ca de început de primăvară, a oamenilor care strigau ce strigau şi a maşinii diplomatice străine, Claudiei i s-a părut că plutea ceva sărbătoresc în aer. Deci lucrul ăsta incredibil se petrecea cu voia puternicilor lumii, americani, francezi, dar și a lui Dumnezeu, altminteri la vremea asta ar fi fost troiene de zăpadă și cine ar mai fi stat, la ger de minus 10 grade, în stradă, să strige Nu vă fie frică/ Ceauşescu pică!? […]

„Uite, ne filmează!“, a șoptit doamna care gonea alături de ea.

Claudia a întors capul și a zărit, într-adevăr, într-un balcon al blocului care are la parter restaurantul Dunărea, un bărbat în pulover, care filma sau fotografia. A fost sigură că e un securist și, cum Ceaușescu n-o să pice, au să-i caute pe cei filmați și au să-i aresteze, chiar mâine.

*

N-a avut curaj să mai privească o dată într-acolo și a mers tot mai încet. Între timp, coloanele de soldaţi începuseră să urce pe Magheru, înaintau spre grupul care striga, acum cu disperare, Şi voi sunteţi români!

A ridicat, la un moment dat, ochii în sus, cerul nu mai era la fel de albastru, se umbrise a amurg, lumina se răcise, era deci trecut de patru. Timpul se scurgea altfel în ziua aceea, o parte din cei de pe trotuare plecaseră, dar veneau alţii în locul lor.

„Au să tragă atunci când se întunecă, aşa au făcut şi la Timişoara!“, a şoptit domnul cu căciula de nutrie.

Claudiei i s-a făcut și mai frică, nu, nu era o sărbătoare, era numai un vis îngrozitor din care ea trebuia să iasă, dar cum? Abia se mai stăpânea să nu o ia la goană și să atragă privirile asupra ei, aștepta să ajungă la Batiștei și să se repeadă în gaura metroului. Ultima oară a zărit, înciudată, geaca albastră a lui Șerban, lângă fata cu părul lung care întindea garoafe spre soldați – când avusese timp să facă rost de ele? Şi oare ce le spunea?

Avea să-i recunoască, pe urmă, fotografia în ziar: era din liceul lor, cu un an mai mare, dăduse la Medicină și nu intrase.

„Nu trageţi! Aţi putea să fiţi copiii mei!“

Celui care strigase asta i-a zărit ceafa cu păr rar, cărunt și geaca de balonzaid gri, era unul dintre puținii vârstnici din grup. Ea a luat-o la fugă spre gura metroului, dar era plină de milițieni. Atunci a auzit, de foarte aproape, împușcăturile, s-a oprit doar o secundă şi s-a uitat înapoi, a văzut un TAB, răsărit parcă din pământ, și i-a zărit, luminați de trasoare, pe soldaţii care dădeau buzna spre cei din grup, împuşcături şi ţipete, bărbatul cu geaca de balonzaid era întins pe jos, cu capul într-o baltă de sânge, și doi tineri o duceau în fugă, pe braţe, pe fată, părul lung îi mătura asfaltul.