Responsabilitatea ministerială adică miniștrii răspund în fața legii pentru actele lor este in concept destul de vechi pe plaiurile mioritice. Ea apare pentru prim oară în Constituția din 1866.
O constituție apărută la cererea expresă a domnitorului Carol I, care a dorit să conducă ca un monarh constituțional. Rapid în nici două luni de zile juriștii români au copiat cea mai democratică constituție a Europei pe cea belgiană. Mai exact s-au inspirat după modelul Constituției Belgiei din 1831.
Din punct de vedere istoric Carol I a depus pe 10 mai 1866 în Dealul Mitropoliei în fața ÎPS Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei jurământul pe legile țării. Colonelul Haralambie a citit formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, a rostit în românește, cu voce fermă: Jur!
Lucru puțin știut, Carol I a mai depus un jurământ pe noua Constituție la data de 30 iunie 1866, O Constituție pe care și-o dorise atât de mult și care îi va provoca mari dureri de cap. De altfel în scrisorile către tatăl său, prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen se plângea că romînii au parte de prea multă democrație. Pe care nici nu o înțeleg. Românii luaseră în serios, poate prea în serios Constituția din 1866. O Constituție bună, chiar foarte bună și cea mai longevivă constituție (1866-1923).
Constituția din 1866 stabilea dincolo de responsabilitatea miniștrilor și faptul că „guvernarea era reprezentativă și responsabilă”, lucru care probabil le stârnește râsul actualilor membri ai Executivului. Constituția mai stabilea că ministru nu poate fi decât un cetaţean român (prin naştere sau naturalizare). „Membrii familie regale nu pot face eparte din guvern. Miniştrii pot lua parte la dezbaterile Adunării chiar dacă nu sunt membrii ai acesteia, iar prezenţa unui membru al guvernului la dezbaterile Adunării este necesară. Ministrul nu este scutit de răspundere dacă invocă un ordin verbal sau scris al Domnului (art. 100).
Miniştrii pot fi acuzaţi atât de către Senat şi Adunarea Deputaţilor, cât şi de către domnitor, trimişi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La articolul 103 se prevedea faptul că domnul nu putea să ierte sau să micşoreze pedeapsa hotărâtă miniştrilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decât dacă se face în prealabil o cerere din partea Adunării care l-a pus sub acuzare”. Constituția lui Carol sau Constituția liberală din 1866 a fost prima constituție reală, după Regulamentele Organice 1831 în Țara Romînească, respectiv 1832 în Moldova. Înlocuite în 1858 de Convenția de la Paris, și de Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris, constitu’ia autoritară a domnitorului Al. I. Cuza după lovitura de stat din 1864.
Responsabilitatea ministerială există și astăzi în Constituție la articolul 109. Dar și prin legea nr.115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială. Sincer să fiu n-am auzit din 1866 până în prezent ca vreun ministru să cadă sub incidența acestei legi. Ceva încercări au fost. Marele Brătianu a manevrat cu abilitate să iasă din afacerea destul de urât mirositoare a tramvaielor. În noua societate de tramvaie (S.T.B.) liberalii se aleseseră cu un monopol de 40 de ani...Lucrurile au devenit de la sine înțeles așa că și conservatorii au fost scutiți de pușcărie după fraternizarea cu inamicul german sub guvernarea lui Alexandru Marghiloman! A devenit o cutumă românescă! Oare de ce nu îi putem spune iresponsabilitate ministerială sau inviolabilitatea miniștrilor asemenea regilor, zeilor, nepământenilor?
Recomandările noastre
