Atentatul terorist de la Manchester redeschide cartea sfintei noastre indignări. Pe două planuri. Mai întâi ne provoacă o revoltă atât de mare, încât ea se transformă în dorinţa ucigaşă de a răspunde în acelaşi mod.

 Conform adoratei în Orient legi a talionului, fiindcă ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte pare să fie – în judecata „sharia”-tică – cea mai corectă cale spre echilibru. Şi, mă-ntreb, de ce n-ar primi şi ei efectele aceleiaşi legi, acum sau de fiecare dată când un descreierat sau mai mulţi au luat viaţa a zeci, chiar sute de oameni nevinovaţi? Sau, mă rog, vinovaţi doar de a se fi aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Altminteri, însă cine poate şti oare când cele două repere sunt „potrivite”?

Deci, cum ar veni, pe acest palier nu se poate face nimic. Gradul de civilitate şi preceptele creştine ne interzic aplicarea acestei legi sălbatice.

Apoi, al doilea plan al indignării noastre vizează neputinţa leadershipului european şi încurcăturile semantice de natură geopolitică pe care le provoacă ISIS-ul la nivel mondial. Blestemata aceea de corectitudine politică – în esenţă, una dintre cele mai tragice figuri retorice după care se ascunde ipocrizia cea mai greţoasă în raporturile unui anumit establishment cu realitatea – îngheaţă orice posibilitate a unei iniţiative mai năvalnice, militară sau politică, împotriva terorismului islamic. Timp în care, aparatul propagandistic al acestei instituţii a minciunii osificate  nu stă. Ci emite întruna cele mai aberante contramăsuri, răspândind mantre ridicole şi greu de crezut, precum „islamofobia”, „Coranul nu îndeamnă la război”, „religia islamică-religia păcii”, „sharia este justiţia Binelui” şi altele. Cu toate că, vreme de atâtea secole, Islamul s-a apropiat de civilizaţia europeană (sau, mă rog, occidentală!) împrumutând cele mai diverse accente de normalitate, de progres sau de dreptate, astăzi s-a produs o deteriorare a acestui metabolism.

Vorbeam zilele trecute cu un prieten, o minte luminată şi foarte informată şi încercam împreună să ne dăm seama, să identificăm ce declic a provocat acest măcel al raţiunii, al normalităţii şi al firescului, această dezordine planetară, acest atac concertat asupra tuturor instituţiilor civilizaţiei omeneşti: familie, educaţie, sex, justiţie, informaţie, ocârmuire etc.

Şi am bănuit amândoi că s-a petrecut ceva, o încălcare a unui cod (a fost deschisă cumva acea antică şi nesecat-înspăimântătoare „cutie a Pandorei?!). Cred că omul, în general, a făcut o porcărie. A comis un hybris, păcatul mortal al nemăsurii. Şi iată de ce Eriniile se răzbună acum. Iau chipul crud al hoardelor de invadatori (suntem sfătuiţi, tot în numele corectitudinii politice, să-i numim migranţi sau azilanţi!), care, în loc să acceadă spre valorile cu care iau contact, să le respecte, să le priceapă, ei le distrug, le dinamitează, le aruncă în aer. În loc de ordine, haos. În loc de educaţie, intoleranţă. În loc de instruire, moarte.

Sigur, noi nu ştim unde se ascunde adevărul. Şi care Adevăr? Sau al cui Adevăr?

Ceea ce ştim însă – şi ştim pe pielea noastră, pe nervii noştri, pe liniştea noastră – este că, la nesiguranţa zilei de mâine a fiecăruia dintre noi. se adaugă o nouă anxioză, o altă nesiguranţă, o altă apăsare, un alt tremur al existenţei. Resentimentul islamic al nefiinţei!