Reporter pe uliță. Tâmplarul satului
Tanti Anica a lu’ Curelaru a decis să-și facă încă din timpul vieții coșciug. Are 82 de ani, dar mai speră să-și cultive grădina încă vreo zece primăveri de-acu’ încolo.
– Bine, dar atunci de ce te gândești la moarte, tușă?
– Eu nu. Dar el?…
– Care el?
Apoi mi-a povestit de tâmplarul satului, care e cu șapte ani mai mare ca ea. Și nici nu se simte prea bine. Mai mult prin spitale a umblat în ultima vreme. Acum e acasă, dar cu un picior beteag și doi feciori neascultători. Partea cu băieții e treaba lui.
– Eu mă gândesc că dacă moare el, cine mai îmi face mie copârșeu.
Alt tâmplar nu mai e aici. Nici peste deal. Darămite în vale. Unde te duci să-ți mai ia cineva măsura cum trebuie, ca să te învelești cu un lemn curat, frumos meșteșugit, după ce ți-o cânta cocoșul ultima oară în bătătură?!
– Moare satul, tanti Anica, zic eu.
Stăm amândoi pe șipca asta din fața porții. Ea nu zice nimic. Doar ce și-a pregătit bănuții pentru ultimul drum.
Mă uit în stânga, cărare. În dreapta, potecă. Liniște peste tot. Freamătă pomii un cântec pe care doar ei îl înțeleg.
Vecinul s-a prăpădit anul trecut.
– Tânar, doar 60 de ani.
Îmi arată cu mâna casa de peste șanț, sărăcăcioasă.
Alături de ea, alt plânset al șindrilei uscate. Acolo au fost cândva niște suflete pustiite. Le-a murit copilul în leagăn, bărbatul a plecat, femeia lui a umblat despletită ani la rând, până și-a pus capăt zilelor.
Și tâmplarul își făcea treaba…
– Pentru toți?
– La toți. Că altul nu mai e de când hăul.
Tineretul e la școală, în oraș. Care mai învață. Care nu, la muncă, departe, înțărcați cu veninul străinătății.
– Șapte oameni mai sunteți în tot satul ăsta?
Îi numărasem deja în gând, că-i cunoscusem pe toți, încă de zilele trecute.
– Șapte!
– Unde pui coșciugul, după ce ți-l face?
– Am o cămăruță, în spatele bucătăriei. E uscat acolo, nu mi-e că se strică de la umezeală.
Meșterul Truică, așa cică îl cheamă, înflorește fiecare tăietură. Nu te trimite acasa doar cu muchiile drepte. Cutia deci nu mai e doar un locaș întunecat, ci amintește cumva de viața pe care a dus-o locatarul ei.
– A-ha, deci dacă te știe cum ai fost, tușă, la viața matale, îți încrustează somnul într-un fel anume.
– Așa.
– Și ce te caracterizează pe dumneata? Cum o să-ți fie patul cel de pe urmă?
– Cu valuri.
Chiar nu mai înțeleg nimic.
– Dacă n-am văzut și eu marea vreodată în viața mea…
Ți s-a uscat dorul de-atât de multă așteptare, mătușă! – Dar copii n-ai, să te fi dus ei, măcar o dată, la mare?
Își leagă mai bine baticul pe cap și se ridică, de parcă n-ar fi auzit. Mi-e că am supărat-o.
Truică va avea de lucru. Poate ultimul sau copârșeu.
