Simion Hâj, născut în 1895 și mort în 1988, a fost un voluntar bucovinean în Armata română în Războiul Întregirii Neamului. Mărturia lui, din 1985, pe care o redăm mai jos, a rămas înregistrată în Arhiva de istorie orală a Radioului Public.

Simion Hâj a urmat Şcoala de ofiṭeri de aritlerie din Bucureşti, apoi un stagiu la Regimentul 11 artilerie din Focşani. După război avea să devină avocat.

Pe 28 august 1916, trupele române treceau Carpații ca să facă România Mare. Iată ce povestea Simion Hâj:

„Luptele din faṭa Sibiului şi din defileul Oltului. În luna august 1916, trupele noastre au intrat voioase în Transilvania prin defileul Oltului, întâmpinând o slabă rezistenṭă. Regimentul nostru 23 artilerie a luat poziṭie în faṭa localităṭii Cisnădie din apropierea Sibiului. Subsemnatul, ca tânăr ofiṭer, am primit riscanta însărcinare de ofiṭer de legătură între comandament şi trupele de pe front. Eram silit să parcurg mai mulṭi kilometri prin ploaie de obuze şi şrapnele de pe câmpul de luptă, spre a transmite ordine şi dispoziṭiuni unităṭilor din prima linie. Se spărgeau şrapnele asupra capului meu ca ploaia, iar obuzele împrăştiau schijele lor ucigătoare, în toate părṭile.

S-au dat lupte grele în faṭa Cisnădiei şi-apoi la Tălmaciu. Nenorocirea ne-a urmat în timpul retragerii unui corp de armată ce se afla în faṭa Sibiului şi care trebuia să treacă prin defileul Oltului, acolo fiind interceptaṭi de trupele germane instalate la Podul Oltului Se spunea chiar că din cauza trupelor germane de sub comanda mareşalului [generalului Eric von] Falkenhayn, care înaintau spre defileu. Am fost forṭaṭi să lăsăm în Tălmaciu o sumedenie de prizonieri şi răniṭi. Singurul drum de scurgere a unui corp de armată era numai prin şoseaua defileului Oltului, aceasta fiind interceptată de către inamicul ce se afla instalat la Podul Oltului, de o unitate de mitraliere ce trăgea încontinuu, zi şi noapte, de pe un povârniş nevăzut de noi. O echipă de servanṭi era postată la capătul podului, având misiunea de  a arunca cadavrele de cai şi oameni, precum şi atelajele căzute pradă gloanṭelor nemṭilor. Din iniṭiativa colonelului Marcovici Simion, [care în 1917 a devenit] comandantul regimentului nostru, s-a pus în bătaie o secṭie de tunuri ca să repereze cuibul de mitraliere al duşmanului din linia ascunsă. În afară de aceasta s-a mai trimis un pluton de grăniceri vajnici pe creasta dealului, de unde veneau împuşcăturile, spre a-i depista şi imobiliza pe germani. Când au ajuns grănicerii la faṭa locului, servanṭii mitralierelor germane păreau a fi ucişi în mare parte, de obuzele noastre. Iar celor găsiṭi încă în viaṭă li s-a venit de hac prin lupte corp la corp, cu baionetele, de către bravii noştri grăniceri.

După trecerea prin defileu, armatele româneşti din nefericire au suferit grave pierderi în oameni şi cai; am constatat cu uimire la intrarea spre defileul cu nemṭi, că au avut loc şi acolo lupte [date] de o unitate a inamicului, tot câmpul fiind presărat de morṭi.  De notat că se zvonise între ai noştri că o brigadă a inamicului a reuşit să se strecoare printre unităṭile noastre spre munṭi şi ne-au atacat atât la Podul Olt, cât şi la Câineni. Unitatea noastră a luat poziṭie pe creasta de deal de deasupra localităṭii Câineni unde am rezistat presiunilor germane timp de aproape o lună. În munṭi, la Zănoaga şi în alte părṭi s-au dat lupte crâncene, între armata noastră şi inamic care era într-o copleşitoare majoritate.

Menṭionez că, la o inspecṭie pe frontul de luptă, gloriosul general Praporgescu a fost sfârtecat de o schijă de obuz şi transportat de noi cu multă greutate din linia I până la cartierul [corpului] de armată. Era unul din elita ofiṭerilor noştri şi dacă nu intervenea moartea, îl aştepta o carieră strălucită. Ştiam cândva că în Bucureşti o stradă îi purta numele.

În scurt timp, am fost nevoiṭi să abandonăm defileul Olt şi Câineni, întorcându-ne prin localitatea Piteşti, spre câmpiile din Muntenia. Urmează episodul de la Găeşti, judeṭul Dâmboviṭa. În toamna anului 1916, după crâncene şi sângeroase lupte purtate la defileele Câineni şi Oltului am primit ordin de la comandament să ne retragem prin localitatea Găeşti, spre Ploieşti. Eram atunci ofiṭer într-un divizion de obuziere din Regimentul 23 artilerie. După orele 11 noaptea divizionul nostru care, împreună cu atelajele, avea o lungime de circa 4 km, s-a pus în mişcare cu direcṭia spre Găeşti. Iar în jurul orei 1 noaptea am intrat în această localitate. Nu se vedea niciun fel de lumină şi nicio mişcare. Întuneric de nepătruns, încât nu se vedea om cu om şi liniştea suspectă din jurul nostru ne-a trezit bănuieli şi, personal, aveam parcă o presimṭire a unei neplăcute surprize.

După intrarea coloanei noastre în acea localitate, ne-am pomenit atacaṭi fără niciun foc de armă de către infanteria inamică ce ne urmărea pas cu pas încă de la intrarea noastră în comună. Au încercat să ne deposedeze de tunuri şi de atelajele celor patru baterii care însemnau în total 16 obuziere de 120 mm. Şi pe tăcute s-a întins o luptă pe viaṭă şi pe moarte între artileriştii noştri, cot la cot, cu baionetele asupra inamicului. Şi, din cauză că atacul lor asupra noastră a fost din ambele părṭi, nu s-au tras focuri de arme, pentru a se evita uciderea propriilor oameni.

Aveam în baterie un sergent uriaş care înşfăca pe inamic de fundul pantalonilor şi, săltându-l în sus, îl izbea cu capul fie de afetul tunului, fie de chesoane, lăsând astfel mulṭi nemṭi morṭi, în şanṭuri. Inamicul fiind însă copleşitor ca număr şi cum tot se întărea, o parte din servanṭii tunurilor noastre care şi-au dat seama de pericolul captivităṭii au distrus şleaurile de la atelaje şi, aşa înhămaṭi, au urcat pe cai, făcându-şi drum printre cei aflaṭi în luptă aprigă, spre coada coloanei. Printre fugari mă găseam şi eu. Nu am scăpat decât vreo 30-40 de călăreṭi. […] Ne-am prezentat la comandamentul unde am raportat cele întâmplate. Am fost repartizaṭi la celelalte divizioane ale regimentului.

Epilog. După intrarea trupelor noastre în Budapesta [în august 1919], sub comanda generalului Moşoiu Traian, cele 16 obuziere ale noastre capturate la Găeşti au fost găsite într-o magazie la Budapesta! Mare le-a fost bucuria camarazilor noştri de arme la aflarea acestor relicve preṭioase, din acea noapte crâncenă şi sângeroasă din Găeşti! În ce priveşte pe camarazii noştri făcuṭi prizonieri, abia după trei ani s-au înapoiat, în parte numai din divizionul nostru captiv.”