Editura Evenimentul si Capital

O poveste necunoscută cu Regele Mihai. Învățătoarea frumoasă, copilul de țâță și viitorul României

Autor: | | 2 Comentarii | 4694 Vizualizari

Astăzi, 5 decembrie 2018, se împlinește (deja) un an de la trecerea la cele veșnice a Regelui Mihai (1921-2017), prilej pentru aducerea la lumină a unor amintiri de sufl et împărtășite de oameni simpli, care l-au cunoscut personal pe monarhul României atât în adolescența acestuia, cât și în amurgul vieții sale. Istorioara dezvăluită aici s-a consumat în aprilie 1944, când americanii și englezii bombardaseră devastator Filipeștii, Câmpina și Ploieștiul, iar povestitorul de acum este nimeni altul decât copilul ridicat în brațe și alintat la acea vreme de însuși Regele Mihai. Urmează, așadar, o minunată frântură de viață a profesorului de istorie Vasile Georgescu din Techirghiol.

Am strâns, în această toamnă stinsă acum iremediabil de îmbrățișarea albă a iernii, captivante povești din inima ghiolului. Pe cele mai multe dintre ele le-am scris deja aici, în ziar, altele, puține, își așteaptă rândul.

Este și cazul legendei care învăluie monumentul ridicat de oamenii din Techirghiol în cinstea eroilor din Primul Război Mondial, cu mențiunea că această legendă s-a topit pe nesimțite într-o amintire înlăcrimată a ghidului meu în însorita Dobroge: dascălul Vasile Georgescu.

„Uite, aici, monumentul dedicat soldaților căzuți în Primul Război. Ridicat din colectă publică, a fost finalizat în 1929, în timpul domniei Regelui Mihai, pe atunci un copilaș de opt ani aflat sub aripa regenței. Mi-aduc aminte prin ce cumpănă a trecut și monumentul ăsta...”.

Vasile Georgescu zâmbește, amuzat de o întâmplare veche. „Erau vremuri grele, țara sărăcise, oamenii trăiau prost. Au pus, totuși, mână de la mână, să-și cinstească fiii și părinții căzuți la datorie. Eh, anii au zburat și, prin anii ’70, în plin comunism, apare în oraș tovarășul Crișovanu, secretar adjunct pe probleme de propagandă în tot județul. Cum se asfaltase recent și drumul care lega Techirghiolul de Eforie, drum secundar, dar drum pe care venise tovarășul la noi, i s-a năzărit că monumentul e cu spatele la intrarea în urbe. Și, nici una, nici două, s-a pus pe zbierat: «Bă, aveți termen două luni să schimbați poziția statuii! Voi nu vedeți că stă cu spatele la drumul principal?». Ce sănțeleagă el, vai de școala lui!”

Tovarășul Crișovanu și monumentul care stă cu spatele

Fire înceată la minte, tovarășul Crișovanu a fost „aburit” ușor: „I-am explicat că monumentul a fost ridicat intenționat în această poziție, ca să stea cu fața către satul Biruința (tătăresc la origine), unde se dăduseră lupte crâncene împotriva trupelor germanobulgare. Pe linia aceasta, Rasova - Cobadin - Tuzla, românii s-au apărat cu dinții, aici a fost primul Mărășești. Ai noștri s-au retras doar la ordin, pentru că nemții intraseră în Muntenia. Riscau să fie încercuiți. Eh, doar așa l-am convins pe tovarășul responsabil cu propaganda. În această poziție l-au văzut, la rândul lor, toți oamenii mari care au scris istorie pentru țărișoara asta, inclusiv Regele Mihai”. Dom’ profesor, cum îl numesc toți cetățenii care trec pe lângă noi, trage aer în pieptul slab și tușește înfundat. „Mă scuzați, am vrut să las țigările, dar nu mă lasă ele pe mine”.

De aici înainte începe adevărata poveste: „În ’92, Regele Mihai s-a întors, după atâta amar de vreme, la Techirghiol. Era în formă. El conducea Jeep-ul familiei, era o plăcere să-l vezi la volan. S-a cazat la mănăstire, la Sfânta Maria, în rezerva patriarhului”. Brațul drept al domnului Georgescu, terminat cu luminița stranie dintre degetele-i noduroase, acoperă, preț de o secundă, clopotele negre ce dau roată cerului scămoșat. „Apoi, a mai venit o dată. Se afla într-o călătorie specială. Revedea locurile de care era legat. A stat de vorbă cu oamenii, cu veteranii de război. Fără fițe, fără figuri. Era plin de căldură. M-a impresionat”.

Cetățean de onoare la 90 de ani

Mi se năzare că ghicesc în ochii bătrânului povestitor sclipirile repezi ale unor nenăscute lacrimi. Se ține, însă, bine: „Când regele a împlinit 90 de ani, ne-am gândit să-l facem cetățean de onoare al orășelului nostru. Așa că am purces, o delegație de 40 de inși, la București. Ne-a primit, am dat toți mâna cu el. Îmi încolțise în cap gândul poveștii. Mă rodea să-i spun povestea mea. Povestea mea și a lui. Dar era atât de slăbit...”. Profesorul de istorie salută, absent, un stol de liceeni guralivi. Îi urmăresc, când se întoarce, silueta tremurată, proiectată pe luciul sclipitor al ghiolului. Când își reia însă firul gândurilor e precis ca un bisturiu: „Se mai sprijinea, din când în când, de spătarul unui scaun înalt. Mi-a fost o milă de el! Mă gândeam să nu cadă din picioare. Nici pomeneală! A răbdat pe toată lumea”. Și povestea? - freamăt, nerăbdător, din arcul sprâncenelor. „Povestea nu i-am mai spus-o”, murmură repezit bărbatul.

Învățători în ungurime

Profesorul Vasile Georgescu (foto) e în fața mea la o masă, adâncit în amintiri, și, hotărât până la urmă să-și deschidă sufletul, strivește mucul de țigară în scrumieră: „Părinții mei au fost învățători, trei ani de stagiatură, unul de definitivat, apoi, prin 1929, au fost convocați pentru repartiție. La Arenele Romane, în București, s-au strâns 3.000 de învățători. Iorga era vioara întâi, dar ce criză!, picau guvernele unul duă altul. Eh, au stat învățătorii o zi, două, trei, au așteptat. Până au început să ridice glasurile, să se revolte. Jandarmii au pus tunurile de apă pe ei, i-au risipit. Înmuiați bine, li s-a transmis că repartizările vor veni în plic”.

Fuga de hăcuială Și au venit! Tatăl domnului profesor a fost repartizat la Târgu Secuiesc, Comandău. „El și preotul erau singurii români din ungurime. Dar iată că, la scurt timp, a aterizat și mama (o bucovineană) la Comandău. Așa s-au cunoscut părinții mei. În șase luni, arătând cu degetul pe poze, au învățat limba maghiară. «Cirea-șă! Ghi-și-nă!» Au fost primiți bine de unguri. Li s-a dat casă, masă. Fiecare familie ne aducea, pe rând, de mâncare. În ’39 însă l-au mobilizat pe tata. La 30 august, cedasem Ardealul. Directorul școlii a chemat-o pe mama: «Marto, ia-ți bagajul și la gară! Ăștia vă hăcuiesc». Gravidă în ultima lună, mama și-a luat drumul. Înapoi acasă, la Călărași, apoi la Filipești Târg, în Prahova, la noul post. Aici l-a întâlnit pe rege...”

„Să trăiești! Să crești mare!”

Povestea se rotunjește: „În aprilie ’44, după groaznicele bombardamente asupra Filipeștilor, Câmpinii și Ploieștiului, armata noastră a organizat, în zonă, o expoziție cu aparatură, haine ale americanilor și englezilor - captură de război. Cum tânărul rege Mihai era pasionat de tot ce era nou, de la binocluri la arme și diverse obiecte, a venit și el. Mama, cu mine în brațe, copil de țâță, căsca gura, ca mulți alți oameni la militari, la rege, la uniforme”.

După 50 de ani, un apel telefonic

Profu’ de istorie trage, agitat, aer în piept: „Eu, din brațele mamei, la un moment dat am gângurit, am râs, iar regele, plăcut surprins, s-a întors. I-a zâmbit mamei, m-a luat în brațele lui și m-a ridicat în sus, spre cer: «Să trăiești, să crești mare! România are viitor!» Asta-i povestea pe care voiam să i-o spun regelui când ne-am întâlnit, la aniversarea lui de 90 de ani. Să-i fi spus că l-am întâlnit și când eram copilandru, și când eram bărbat în toată firea. Ce s-ar mai fi bucurat și mama! Nu murise, tocmai împlinise 100 de ani! S-a dus, sărăcuța, la 102”. Eliberat de povara amintirilor regale, dascălul Vasile Georgescu dă drumul lacrimilor: „La 70 de ani, când au ieșit părinții mei la pensie, au primit un telefon de la Bela Karoly, fost director al școlii din Comandău: «De 50 de ani vă caut! Ce bine că v-am găsit! V-am păstrat mobila, să veniți s-o luați!».

De ce a divorțat Irina Rimes! Artista a plâns la TV din cauza fostului soț




Stirile zilei

Alte articole din categoria: Evenimentul istoric

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI