Mi s-a-ncrîncenat carnea pe mine când am văzut mulțimile trăgând cu lanțuri de statui și apoi târând bucăți de bronz, atinse acum sute de ani de harul dătător de viață al artei, pentru a fi aruncate pe fundul lacurilor.

De-aș mai fi avut păr, mi s-ar fi ridicat pe ceafă ca la un lup ce-și vede prada sângerândă amenințată de maidanezi, când am privit zeci de minute filmul cu decapitarea lui Cristofor Columb.

Dar pentru că inutila cântărire a iraționalului cu instrumentele rațiunii este întotdeauna un exercițiu bun, am trecut peste prima impresie și am făcut un exercițiu de imaginație.

M-am văzut plecând sau venind de la rebotezata Casă a Scînteii în Casa Presei Libere. Grăbit să aduc vreo știre sau poate plecând, înveselit după câteva ore petrecute-n bufetul ”la nașu’”, văd statuia lui Lenin scobind bucăți mari din cer și murdărind apusul deopotrivă cu răsăritul cu mâna-i pe care ghicești petele de sânge chiar dacă e turnată în bronz.

La venire mi s-ar fi încrâncenat carnea și, la plecare, părul, pe care atunci încă îl aveam, s-ar fi ridicat ca o mare de sulițe la vederea acelui simbol a poverii comunismului de care abia scăpasem.

Dar dacă, plimbâdu-mă prin Cotroceni, m-ar fi privit și acum sever Petru Groza, ce aș fi simțit? Aș putea trece impasibil pe lângă frontispiciile vechilor uzine – dacă ar mai exista și nu ar fi fost înlocuite cu blocuri private de birouri – și să citesc, din viteza de melc a tramvaiului, lozinci ca ”Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă!” sau ”Ceaușescu, România, stima noastră și mândria!”

Spre oricare din aceste simboluri aș fi stuchit a scârbă și, în avântul acelor ani, aș fi tras cu lanțuri de ele.

Atunci de ce nu îi înțeleg pe americanii care aruncă acum în lacuri bucăți de bronz în care eu văd artă iar ei ură?

În primul rând, statuile demolate la noi făceau legătura cu un trecut imediat, fierbinte încă, victimele comunismului erau și sunt reale, trăiesc printre noi și familiile lor poartă cicatricile torturii și ostracizării.

În America zilelor noastre se scormonește în povești care trecuseră de multe decenii în rafturile cărților de istorie. Să îl ”cerți” pe Columb pentru că acum peste 500 de ani a cotit-o la stânga pe ocean, în loc să facă dreapta, depășește capacitatea mea de înțelegere. Ce trebuia să facă el în 1492? Să nu descopere America până când Europa ar fi avut conducători mai puțin lacomi sau mai deschiși diversității rasiale?

”Re-încheierea” Războiului de Secesiune, la aproape două secole după ce puștile au tăcut, mi se pare cea mai bună materializare a expresiei ”a dezgropa morții”. Să transformi lucruri atât de vechi în subiecte de luptă de actualitate, să vânezi cuvinte, secvențe de film, versuri din cântece cu valoare istorică și să mai și faci toate astea cu furie, violență, iar sunt lucruri care îmi depășesc capacitatea de înțelegere.

Îmi continui exercițiul de imaginație. O statuie proletcultistă a scăpat de furia post-comunism, e vorba de Memorialul 1907, țăranul cu pumnul ridicat și cel căzut care au vegheat vreo trei decenii Piața Obor. Ani de zile, cei care pândeau să bage marfă la hhala de carne i-au spus ”Căzuți la oase”.

Acum monumentul e mutat în Parcul Florilor, prin Pantelimon. Să zicem că trece încă un secol și el tot adună găinaț de porumbel pe umăr. Și atunci, prin 2120, într-o explozie de furie, un grup de tineri se apucă să o mânjească, să tragă de ea și să-i spargă soclul.

Din cer sau de sub pământ, pe unde om fi noi, cei care am trăit comunismul, o să zâmbim satisfăcuți de această ”reparație”. Uite, măi, vom spune, sprijinindu-ne mai bine pe un nor, și-au dat seama, în sfîrșit, că era un monument al propagandei menit să ne bage nouă-n cap că țăranul lupta cu moșierul și chiaburul veroși! Bravo, vom mai spune, urmașii noștri smulg din rădăcini simbolul propagandei comuniste!

Mai are însă pentru noi vreo valoare practică? Evident că nu. La acea dată, dacă ne va urma o societate de oameni sănătoși la cap, Memorialul 1907 va fi doar un simbol al unei perioade, fie ea bună sau rea, nu al teoriilor sau convingerilor care au făcut-o să fie cea mai întunecată din secolul al XX-lea.