Cazul femeii din Bârlad care, de curând, și-a omorât bebelușul la doar opt zile după naștere pare desprins dintr-un film de groază. Un detaliu a ieșit la suprafață la scurt timp după începerea anchetei penale.

Potrivit unor informații transmise în presă, autoarea crimei a avut, în antecedente, un episod de psihoză-postnatală după nașterea primului copil și o a doua internare psihiatrică, trei ani anterior săvârșirii faptei. Marea provocare a experților criminologi, la acest moment, este dacă femeia (E.S.), avea discernământ la momentul săvârșirii faptei. Dacă da, ar fi unul dintre puținele cazuri de complex Medeea care s-au întâmplat în România.

Romantismul psihanalitic și gândirea mecanizată

Complexul Medeea își trage rădăcinile din mitologia greacă. Medeea, fiica lui Aetes, regele Colchidei, se îndrăgostește de Iason și-l ajută să fure Lâna de Aur. După ce Iason o părăsește pentru o alta (anonima Glauce), Medeea își ucide cei doi prunci făcuți cu Iason în semn de răzbunare și astfel își consfințește numele în pantheonul eroilor tragici heleni. În psihologie, existența acestui sindrom a fost anecdotic menționată încă din perioada interbelică. Romantismului psihanalitic i-a luat loc gândirea medicalizată, astfel că în prezent furia homicidară a mamei e considerată obligatoriu psihotică și e inclusă în categoria relativă sobră de „psihoză-postnatală”. Eronat, pe undeva. Ce le separă pe cele două?

O formă gravă și rară de psihopatie

În primul rând psihoza postnatală e o formă de dezintegrare onirică a minții. Persoana nu testează corect realitatea, trăiește ca prin vis, e acaparată de gânduri bizare, iraționale, asociate sau nu cu halucinații, predominant auditive, voci care îi „spun” bolnavului sau bolnavei ce să facă. Și ce are de făcut nu sunt lucruri bune. Într-o situație analogă, faimoasa crimă de la Brașov unde, aproape la indigo, o femeie și-a ucis pruncul, motivația a fost mistic-delirantă. L.T. l-a jertfit abrahamic pe bebelușul ei pentru că Dumnezeu i-o cerea. L.T. avea idei delirante, halucina, avea un diagnostic psihiatric dar, din motive religioase, refuzase să se trateze pentru asta. În cazul de la Bârlad, însă, motivația rămâne misterioasă, detaliile faptei sunt descrise procurorilor cu lux de amănunt, lucid, rece, atipic pentru un psihotic care tocmai iese din ghearele nebuniei. Motivația? Copilul ar fi fost conceput înafara căsătoriei. Frapează pragmatismul rece, frisonant. E totuși plauzibil că o femeie care rămâne gravidă dintr-o relație paralelă are opțiunea avort, nu e nevoie să ducă o sarcină la termen pentru ca mai apoi să se angajeze în infanticid. De unde și posibilitatea că avem de-a face cu un complex Medeea, o formă rară, și gravă, de psihopatie.

La mâna psiholohului criminolog

În complexul Medeea funcționarea psihologică minții este, aidoma, psihotică, dar nu dezintegrată, cât încapsulată, sistematizată. Psihopatul știe ce face dar nu-i pasă de urmări. De ce e importantă delimitarea? Pentru că, prin lege, psihoticul este iresponsabil de fapta lui, deci nu răspunde penal, pe câtă vreme psihopatul se consideră că avea conștiința consecințelor faptelor, și-atunci e tras la răspundere penal pentru crimă, cu maximum de severitate. Interpretarea trebuie făcută cu judiciozitate, și de multe ori e subtilă. Psihiatrul nu poate face diferența. Doar psihologul criminolog. Ceea ce aduce judecata crimei de la Bârlad într-o altă realitate a discuției publice. Unu, asupra urmăririi gravidei la risc psihiatric; doi, monitorizarea gravidei în sarcină și apoi în lăuzie și trei, felul în care se expertizează medico-legal o astfel de persoană.

Cât de bună e confidențialitatea?

Diagnosticul de psihoză postnatală este rar. Frecvența e foarte mică, undeva la 1:1000 cazuri. Majoritatea episoadelor sunt limitate, dar uneori fie anunță fie confirmă prezența unei boli psihice mai grave. Pacientele beneficiază de confidențialitate, astfel că dacă ulterior rămân din nou gravide se poate întâmpla – așa cum probabil s-a întâmplat și la Bârlad – că medicul ginecolog să nu fie la curent cu istoricul medical al pacientei lor. Riscul de recidivă a psihozei la o sarcină ulterioară rămâne ridicat, chiar dacă între timp femeia a fost complet asimptomatică. Cazul lui E.S. ar trebui să ridice – din nou – problema ridicării confidențialității în astfel de cazuri cu risc de violență și omucidere. Legea sănătății mintale permite asta, dar doar în situații de urgență psihiatrică în care există un risc credibil, acut, de faptă cu violență. Legea noastră nu seamănă cu cele omonime din Uniunea Europeană sau Statele Unite, în sensul în care nu stabilește un prag de „amenințare credibilă”, sau de „risc ridicat”, încât să poți acționa anticipativ. Astfel că dacă psihiatrul a pierdut legătura cu pacienta n-are cum să se prevaleze de confidențialitate și să colaboreze cu colegii lui. Aidoma, ginecologul nu are acces la fișa medicală și istoricul medical complet al pacientei lui.

Cacofoniile legi românești

Dar dacă e complex Medeea? Aici lucrurile sunt mult complicate, pentru că de Medeea nu se mai vorbește foarte mult în zilele noastre, în literatura de specialitate. Mai mult, să devii părinte în România nu necesită o examinare prealabilă a personalității. Ironic, vei trece prin asta dacă vrei să adopți un copil. Pe de-o parte Statul își tratează cetățenii egali și nu limitează bolnavilor psihici dreptul de a procrea. Pe de altă parte, le limitează dreptul de a crește copii, ai lor sau făcuți de alții, de vor dori să adopte. E o cacofonie medico-legală în care, de fiecare dată, la mijloc rămâne copilul, singurul nevinovat al ecuației. Ca multe altele, crima de la Bârlad era prevenibilă dacă sistemul medical ar fi funcționat mai bine, dacă Statul și-ar fi făcut datoria constituțională de-a ocroti diada mamă-copil. Rămâne de văzut dacă, în situația de față, se va crea un precedent de jurisprudență nu doar în corpul pedepsei, dar și al evaluării standard al făptuitorului. În mod curios, meseria de psiholog criminolog nu există în România, deși sunt câțiva psihologi, chiar foarte buni, pasionați de acest domeniu. Există psihologi criminaliști. Există psihologi judiciari. Dar nici una dintre formule nu sancționează, clar, nevoia unor experți care să facă un profil clar, coerent, folosind mijloace standardizate, al agresorilor. Standardul de practică e ambiguu, și e timpul să fie ridicat, câtă vreme astfel de evenimente continuă să se întâmple.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Mihnea-Petru pârvu este reporter