Satul care l-a urmărit obsesiv pe gânditorul român, tot timpul exilului parizian, are cam aceeaşi populaţie ca acum o sută de ani şi, în plus, o statuie de gips a filosofului.

Vineri, 8 aprilie, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Emil Cioran, filosof pe care istoria secolului al XX-lea l-a despărţit definitiv de ţara natală.

Dacă faţă de România şi de români Cioran a trăit un şir continuu de dezamăgiri, faţă de Răşinari, localitatea în care a văzut lumina zilei, scriitorul a nutrit o nostalgie care l-a urmărit tot restul vieţii. Distanţa geografică a contribuit la mitizarea Răşinarilor, transformându-l în paradisul pierdut al unei existenţe care - în opinia filosofului - n-a mai avut sens după vârsta de 9 ani.

Corespondenţa lui Cioran - atât scrisorile adresate familiei, cât şi cele prin care ţinea legătura cu prietenii din copilărie sau cu cei întâlniţi la maturitate - abundă în referinţe la acest sat. De la banala întrebare pe care i-o pune fratelui său, Aurel, interesându- se dacă mai sunt cireşe la Trăinei (un cătun din componenţa localităţii), până la celebra întrebare pe care i-o adresează lui Constantin Noica: "Ce folos că am părăsit Coasta Boacii?".

Comuna, în anii 1910

Cele mai multe informaţii despre Răşinarii în care a văzut lumina zilei Emil Cioran le avem din monografia profesorului Victor Păcală - o lucrare monumentală, publicată în 1914 şi premiată de Academia Română - în care este rezumată întreaga istorie a localităţii.

Când s-a născut Cioran, în Răşinari erau 23 de prăvălii, trei mici hoteluri, cinci cârciumi şi 50 de alcoolici notorii. Se murea de pneumonie şi de boli de inimă, iar marea majoritate a populaţiei ignora cele aproape o sută de fântâni ale comunei, bând apă din râurile care traversau localitatea.

Răşinarii adăposteau 5.700 de suflete, îngrijite de opt moaşe şi un doctor, şi era o aşezare considerată bogată, a cărei avuţie - estimată de Păcală - se ridica la 22,6 milioane de coroane austroungare. La jumătatea secolului trecut - când îşi atinsese apogeul economic - pe una dintre uliţele ei fusese construită cea mai mare şcoală românească din Ardeal - numită azi Octavian Goga, în cinstea celuilalt ilustru scriitor care a venit pe lume în această comună.

În lucrarea pe care a publicat- o în 1914, trecând în revistă toate organizaţiile cu statut juridic din Răşinari, Victor Păcală îl pomeneşte de două ori pe tatăl lui Cioran. Preotul Emilian Cioran ţinea contabilitatea la societatea de credit şi economii "Andreiana" şi era preşedintele "Reuniunii meseriaşilor", o asociaţie fondată în 1911, cu 36 de membri, al cărei scop era "promovarea intereselor intelectuale, morale şi materiale ale meşteşugarilor din comună". "Conducerea e pusă pe mâini bune (parohul Emilian Cioran)", nota monograful.

De la Primul Război Mondial şi până azi, în comună a mai apărut o biserică, a fost amenajat un tramvai care leagă Răşinarii de Sibiu şi a crescut numărul crucilor cimitirului. Localitatea şi-a pierdut unul dintre satele componente, Râul Sadului, dar şi-a menţinut populaţia.

Potrivit primarului Bogdan Bucur, în Răşinari trăiesc azi 5.300 de locuitori. Ţăranii îşi câştigă pâinea, ca întotdeauna, din comerţul cu brânză şi carne sau muncind, pe salarii mici, la întreprinderile din Sibiu.

„Tot ce priveşte satul nostru mă tulbură profund; în acelaşi timp am un sentiment de irealitate, de ceva vag, îndepărtat, ca dintr-o altă viaţă”. EMIL CIORAN, scrisoare către Bucur Ţincu, 1971

"Cât aş vrea să revăd străduţă de străduţă, colţişor de colţişor, acest blestemat, acest splendid Răşinari". EMIL CIORAN, scrisoare către Bucur Ţincu, 1973

REUNIUNI INTERNAŢIONALE

Belgianul care s-a stabilit lângă Sibiu din pasiune pentru Cioran

De memoria lui Cioran - în locurile copilăriei sale - se îngrijeşte un belgian cu rădăcini flamande, Eugène van Itterbeek, profesor de limba franceză, ajuns să predea la Sibiu la invitaţia rectorului Universităţii "Lucian Blaga".

Van Itterbeek, 77 ani, s-a stabilit într-o localitate vecină Răşinarilor, Cisnădioara, în 1994, şi, de-atunci, în fiecare primăvară, se ocupă de organizarea Colocviilor internaţionale "Emil Cioran". Este directorul Centrului de Cercetare "Emil Cioran". Belgianul a citit "Tratat de descompunere" - prima carte franceză a lui Cioran - în anii ’60, dar a aflat că autorul ei era român mult mai târziu, abia peste două decenii. Vestea aceasta i-a alimentat dorinţa de a cunoaşte ţara din care se trăgea filosoful, mai ales că studenţia lui Van Itterbeek fusese marcată de un alt român, Sever Pop, lingvist pe care îl avusese profesor la Universitatea din Louvain.

Când belgianul a sosit prima oară în România, în 1991, a fost uimit de sărăcia "totală, absolută" pe care a găsit-o în această ţară. Concomitent, i s-a relevat ceva ce nu mai bănuise până atunci: că sărăcia nu este neapărat degradantă şi că se poate duce o viaţă odihnitoare în mijlocul ei. "Modelul de trai occidental pune confortul pe primul plan. Or, ca să-l asiguri, duci o viaţă care te înstrăinează de tine însuţi", spune profesorul, mulţumit că s-a refugiat la Cisnădioara.

Colocviile Cioran, ţinute în fiecare lună mai, cu participanţi din toată lumea, ajung anul acesta la ediţia a şaptesprezecea. Aproape după fiecare dintre ele, Van Itterbeek a publicat câte-un caiet în care a reunit cele mai interesante lecturi de care se bucurase manifestarea.

Susţinerea financiară a colocviilor a fost mereu în mâinile hazardului. "Un preşedinte al Consiliului Judeţean Sibiu mi-a spus că Cioran a trădat ţara, când i-am cerut o sponsorizare", povesteşte belgianul. Anul acesta, când se marchează centenarul Cioran, colocviile se bizuie pe un stipendiu de 300 de euro din partea autorităţilor.

REVELAŢIE. Profesorul Van Itterbeek a aflat abia după 20 de ani de la lectura "Tratatului de descompunere" că Cioran era român

STATISTICĂ FĂCUTĂ DE UN PREOT

Doi tineri ar putea păstra numele în comună

Numele de Cioran este foarte răspândit în Răşinari, aproape douăzeci de familii încă îl poartă: vine de la un versant cu care satul se învecinează: Coasta Ciorii.

În monografia pe care a alcătuit- o acum o sută de ani, Victor Păcală înşiruia învăţători, notari, medici, funcţionari bancari, ingineri şi preoţi cu acest nume. Şansele ca el să supravieţuiască în următoarea sută de ani sunt moderate.

Părintele Nicolae Streza, slujitor la bisericile din Răşinari, i-a numărat de mai multe ori pe sătenii care l-ar putea duce mai departe. Cu excepţia câtorva bărbaţi care au cam trecut de tinereţe, fără să-şi făcut timp pentru a lăsa moştenitori, în Răşinari trăiesc azi doi tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, cu acest patronimic în actele de identitate. Dacă se vor însura şi vor avea băieţi, pentru un timp, numele va avea asigurată continuitatea.

Unul dintre cei doi se trage dintr-o familie care a deschis, în propria casă, o pensiune botezată "Cioran": un local cu clienţi rari şi preţuri fluctuante, cotat la trei margarete. E situat pe strada care a primit de curând numele filosofului.

Cartea scoasă din horn

Părintele Streza nu a făcut acest inventar din divertisment, ci din pasiune. E un mare amator de Cioran. Vorbeşte tare, ca şi cum s-ar afla la catedra unei aule universitare, nu la masa la care îşi ia prânzul zi de zi: "Îmi place Cioran pentru că răscoleşte hoitul din om. Are curajul să exprime frământările pe care noi, ceilalţi, le reprimăm. Când eram student la teologie, în 1970, un preot din Sibiu mi-a împrumutat o carte de Cioran, ascunsă de ani de zile în hornul casei. Era «Pe culmile disperării», prima pe care am citit-o. Aşa m-am îndrăgostit eu de Cioran". Lunea viitoare, Nicolae Streza este invitat la Muzeul Literaturii Române să ţină o cuvântare despre Cioran: va vorbi despre influenţa literaturii religioase asupra limbii filosofului.

INVENTAR. Preotului Nicolae Streza i-au ieşit la numărătoare doi Ciorani care ar putea menţine numele în starea civilă a Răşinarilor

"Cea mai mare ruptură pe care am trăit-o a fost aceea din 1920, când a trebuit să-mi părăsesc satul natal. (...) Nu pot uita sfâşierea înstrăinării pe care o simţeam atunci.", EMIL CIORAN, Caiete, notă din ianuarie 1962

• Cioran: "Acest blestemat, acest splendid Răşinari". FOTOREPORTAJ din locurile unde filosoful şi-a petrecut tinereţea

MOŞTENITORI

"Ce noroc că n-am «întemeiat o familie»!"

Nici Emil Cioran, nici fratele său, Aurel, nu au avut urmaşi. "E o nebunie să ai copii: să vrei să le transmiţi mai departe propriile-ţi carenţe. Ce noroc că nici tu, nici eu n-am «întemeiat o familie»! Dacă şi restul omenirii ne-ar urma exemplul, toate ar merge mult mai bine", îi scrie Cioran fratelui său, în martie 1971.

Reflecţia aceasta pleca de la exemplul nepotului Bujor, fiul surorii celor doi - Virginia. Viaţa lui Bujor, mort în împrejurări tulburi, la 40 de ani, fusese un fiasco şi decepţionase întreaga familie. Copiii lui, "nişte degeneraţi" - doi băieţi şi o fată - au avut destine asemănătoare.

Băieţii, Sabin şi Mircea, au murit în anii ’80, fără să prindă măcar vârsta la care sfârşise tatăl lor, iar fata, Marietta, s-a căsătorit cu un italian - un mariaj pe care cei ai casei îl priveau cu umor. De la Marietta rudele n-au mai primit veşti de aproape cinci ani. Dacă trăieşte, ar trebui să aibă 60 de ani şi să fie undeva prin Florenţa.

Singurul supravieţuitor direct al fraţilor Cioran este a doua soţie a lui Aurel, Eleonora. În vârstă de 83 de ani, femeia e reticentă în relaţiile cu necunoscuţii. A fost medic internist şi astăzi, la pensie, îşi duce zilele într-unul dintre apartamentele unui imobil de pe Strada Dealului din Sibiu. Născut în 1914, Aurel Cioran a murit în 1997, la doi ani după Emil, şi e înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Răşinari, alături de părinţi - Emilian (1884-1957) şi Elvira (1888-1966).

PLANURI

O casă memorială Emil Cioran

Casa în care Emil Cioran a copilărit, înainte de a merge la Sibiu să urmeze gimnaziul şi liceul, a fost vândută de Aurel Cioran în anii ’70, după ce ambii părinţi ai scriitorului muriseră. Uliţa spre care casa îşi deschide porţile masive a fost botezată cu numele tatălui celor doi, protopopul Emilian Cioran. De câţiva ani, în faţa casei a fost aşezat un bust al filosofului, o sculptură naivă, din ipsos, ştirbită la primul tir al copiilor din Răşinari, care au dat cu pietre în ea până când nasul lui Cioran a căzut în ţărână.

Proprietara actuală a clădirii, familia Bratu, spune că ar fi gata să o vândă, dacă statul ar vrea să o cumpere şi s-o înscrie în circuitul muzeelor din Sibiu. Imobilul joacă de multă vreme rolul acesta. Pe măsură ce faima lui Cioran s-a întins, la poarta familiei Bratu au ajuns turişti din America Latină, Scandinavia şi Extremul Orient, dornici să vadă zidurile între care filosoful a făcut ochi.

Familia le-a deschis uşa, i-a plimbat prin încăperile care nu mai poartă vreo urmă a vieţii duse acum o sută de ani şi, la final, nu le-a cerut niciun ban pentru vizită. Primarul comunei Răşinari, Bogdan Bucur, spune că există un proiect depus la Ministerul Culturii pentru cumpărarea imobilului şi transformarea lui în casă memorială. Costurile proiectului sunt evaluate la 350.000 de euro. Pe lângă trecerea clădirii în patrimoniul naţional, suma ar acoperi şi preţul unei noi statui a lui Cioran, care ar trebui să fie amplasată în faţa Căminului Cultural, alături de bustul de bronz al lui Octavian Goga.

LOCURILE COPILĂRIEI. Casa în care Cioran a văzut lumina zilei ar trebui cumpărată şi amenajată cu 350.000 de euro de către stat pentru a fi transformată în muzeu FOTOGRAFII: SEBASTIAN MARCOVICI

• Cioran: "Acest blestemat, acest splendid Răşinari". FOTOREPORTAJ din locurile unde filosoful şi-a petrecut tinereţea

BUCURIA LECTURII

Monografia scrisă de Victor Păcală

În februarie 1967, Cioran îşi roagă fratele să-i caute monografia scrisă de Victor Păcală: "Dacă se întâmplă să dai peste cartea lui Păcală despre Răşinari, cumpăr-o imediat, oricât ar costa. Cu cât îmbătrânim, copilăria capătă contururi mai limpezi".

Peste o lună, când află că dorinţa i-a fost îndeplinită, scrie: "Sper să o primesc curând (expediaz-o recomandat, altfel se poate rătăci). Să-mi spui cât a costat, ţin mult la asta, măcar din curiozitate". În ampla lui lucrare, Păcală nota, printre altele, şi leacurile băbeşti cu care medicina primitivă a Răşinarilor încă trata bolile în 1914.

Astfel, pentru durerea de ochi, bolnavii trebuiau să-şi şteargă pleoapele cu roua de pe mai multe flori, pentru durerea de dinţi îşi însemnau obrazul cu monogramul lui Iisus Hristos, vaccinul rabic de azi avea drept corespondent scrumul de raci băut cu vin, iar în cazul durerilor de spate o femeie care născuse gemeni era chemată să calce spatele suferinzilor.

Cioran savura lectura cărţii. Imediat ce-o primeşte, îi scrie fratelui său: "Mare bucurie mi-ai făcut trimiţându-mi cartea lui Păcală, care m-a cufundat dintr-o dată în copilărie. E ca şi cum aş fi făcut un tur prin Răşinari, cu tot cu Prislop, desigur. Parcurgând paginile astea, am înţeles că sunt bătrân".

Într-o scrisoare expediată o săptămână mai târziu, revine asupra subiectului: "Încă o dată îţi mulţumesc pentru «Păcală». E o lectură pasionantă". Lui Cioran îi plăceau mai ales bocetele rostite de consăteni, versuri cărora monografia lui Păcală le consacrase câteva pagini: "Au un grăunte de umor pe care nu-l bănuiam până acum".

Îl atrăgeau versurile rostite la moartea şi la parastasele mamelor:

"Negrule pământule, Lacăt ai, dar cheie n-ai, Tu ce-ncui nu mai descui; Că cine-apucă sub tine Câtu-i lumea nu mai vine. (...) Nu ştiu mamă, nu ştii scrie Ori pe-acolo nu-i hârtie, Ori cerneala s-o gătatu, Ori pana ţi s-a stricatu?".

VEZI ŞI:

• Cioran: "Acest blestemat, acest splendid Răşinari". FOTOREPORTAJ din locurile unde filosoful şi-a petrecut tinereţea

Mai jos, VIDEO:

1. Profesorul Van Itterbeek, director al Centrului de Cercetare "Emil Cioran", despre întâlnirea sa cu opera filosofului

2. Primarul Răşinarilor, Bogdan Bucur, despre proiectul amenajării unei Case Memoriale "Emil Cioran"

3. Profesorul Van Itterbeek, despre indiferenţa autorităţilor române faţă de Colocviile Cioran, ajunse la ediţia a şaptesprezecea