Dumnezeu nu-l răsfățase deloc, iar viața se jucase crunt cu soarta lui. Eșecul pentru el era o obișnuință, ca o durere repetată ce devine firească.

- Urât mai e copilul ăsta, își scuipau babele în sân când îl vedeau.

- Lasă că se face el frumos, le striga bunica. Vedeți voi cum o să fie nepotul meu când o fi de însurătoare.

Vremea a trecut, băiatul a crescut mare, dar urâțenia l-a însoțit, ca o bună prietenă ce-i devenise. Popularitatea de care se bucura în rândul colegilor de școală apăsa pe capul lui ca un bolovan. Căpătase și o poreclă, din cele pentru care ai da ani din viață ca să le faci uitate. I se spunea Rambo.

La drept vorbind, avea și el o parte din vină pentru felul cum îl striga lumea. Adolescent introvertit și nedorit de nimeni, își trăia întreaga viață închis între patru pereți, urmărind filme cu super eroi și visând cu ochii deschiși la aventuri de poveste. Așa ajunsese să dezvolte o adevărată obsesie pentru Rambo, celebrul soldat american interpretat de Sylvester Stallone.

Într-o zi, un coleg îl provocase la bătaie, iar eroul nostru, inconștient și străin de orice forță, a fost strivit și umilit. Nu-l ajutase nici eșarfa legată în jurul capului, iar cele câteva figuri învățate din filme n-au făcut decât să stârnească râsul și batjocura. Și, de atunci, Rambo i-a rămas numele.

Dar hai să vi-l descriu în câteva cuvinte, până nu v-o ia imaginația la sănătoasa. Rambo al nostru n-avea nimic în comun cu Sylvester Stallone. Poate doar sexul, dar cei care-l cunoșteau ar fi putut să jure că nu va fi niciodată bărbat. Ciolănos și deșirat, cu un cap mare, supradimensionat și doi ochi adânciți în orbite, după care trebuia să cauți atent ca să-i găsești. Când îi aflai, ascunși bine în scobiturile craniului, realizai că erau albaștri și, parcă, ar fi meritat un cu totul alt trup.

Un nas mare, ușor încovoiat, subțire ca o lamă de topor, anula orice șansă în viață a acestui băiat. Gura, ce părea mai mult o despicătură inestetică din pricina buzelor foarte subțiri, ascundea vreo câțiva dinți înnegriți de carii și tutun. Nici păr n-avea cine știe ce. Pe la 20 de ani era aproape chel, dezgolind un scalp ce nu ascundea mare lucru pe dinăuntru. Deși urâțenia face casă bună cu învățătura, în cazul lui Rambo, regula nu se confirmase.

- La câta banița de cap ai, ar fi trebuit și o minte pe măsură. Se văita taică-su.

- Când colo, la el pe creier se patinează în voie, iar cucii cântă de singurătate și plictiseală, râdea fratele lui mai mare.

Asta-i viața, nu-i plăcuse cartea. Terminase cu mari chinuri un liceu industrial, mai mult datorită milei profesorilor. Toți îl credeau handicapat și li se părea uman și moral să-i dea un sprijin. Bacalaureatul i-a dat aripi și curaj. A reușit să se angajeze la o firmă de pază, deși era mai slab ca moartea în concediu în boală.

- Unde naiba să te trimit eu pe tine? La o farmacie să deschizi ușa la babe, râdea patronul firmei de pază. Cum îți zice?

- Rambo, da mă cheamă altfel.

- Ia zi, ești microbist?

- Stelist pe viață, a răspuns mândru.

- Perfect! Am să te trimit pe stadion. N-o să te lovească nimeni, îți garantez, la cum arăți o să primești de mâncare.

La primul lui meci, mulțimea aproape că l-a făcut acordeon. Simțea că mai are puțin și plânge. Stătea lângă galerie, privind cu jind sincronul suporterilor și admirându-i pe șefii care dădeau semnalul. Deși avea curajul unei râme în cârlig, Rambo și-a luat inima în dinți și i-a vorbit unui tip chel, ce părea un fel de lider informal:

- Vreau să fac și eu parte din galerie, a spus cu un sfert de gură.

Și iată cum a ajuns Rambo suporter cu acte în regulă și erou de poveste. Individul care acceptase să-l înroleze în galerie era nelipsit de la bătăile cu jandarmeria, cu suporterii adverși, cu ăia care-l înjurau și, în general, cu toate conflictele care se năsteau pe stadion sau în afara lui. Cu gura veșnic plină de cuvinte nepotrivite, nu rata nicio ocazie să lovească. Își dorea, în ascuns, să devină liderul galeriei, dar pentru asta avea nevoie de suporteri care să-l susțină. Între timp, își vărsa frustrările și neputința pe indivizi ce nu îndrăzneau nici să-l privească.

- Rambo, răcește-mi berea pe geam.

- Cum s-o răcesc pe geam, șefu, că afară sunt 40 de grade?

- Ești prost? Când merge trenul se face curent, berea se răcește.

- Bă, Gelule, nu-ți mai bate joc de Rambo.

- Tu ce te bagi, mă? Ia ieși afară din compartimentul meu.

Cheliosul i-a tras un șut celui care se băgase în vorbă neîntrebat, după care s-a uitat urât și la Rambo. Băiatul s-a urcat pe banchetă și, cu capul spânzurat de fereastră, se chinuia să răcească berea în viteza trenului.

- Vezi să n-o spargi, că ciob cu ciob mănânci.

Nici n-a terminat bine amenințările, că berea a zburat, lăsând dâre de spumă pe fereastră. Rambo împietrise de frică. Gelu avea un neg în mijlocul nasului, ceși schimba forma în funcție de dispoziție. Acum, părea să spună: ai dat de dracu!

- Nu mă bate, Gelule, fac ce vrei tu! Încerca să fugă de sub privirea lui, ascunzându-și capul în mâini. A primit trei picioare în burtă și a căzut la pământ.

- Te rog, fac orice!

- Fă ca un câine. Culcat! Șezi! Ia dămi, Ioane, un fular, ceva, să-l pun în lesă.

Rambo nu s-a împotrivit. Primea docil loviturile și comenzile.

- Așa să cobori din tren, în patru labe.

L-a purtat legat până la stadion, în batjocura tuturor. Altă dată, tot într-o deplasare cu trenul, Gelu l-a obligat pe Rambo să stea sus la bagaje.

- Sunt prea greu, se rupe suportul.

- Ești o roabă de oase, așa te țin până la București.

Numai sufletul lui știa cât amar îndură. Deseori, nopțile îl prindeau cu fața scufundată în perna udă de lacrimi. Plângea lacrimile de peste zi, adunate cu grijă în spatele ochilor albaștri.

- De ce, Doamne?

 O dată îi căzuse cu tronc o fată. Nu era cea mai frumoasă din lume, dar acceptase să stea lângă el la un meci. Măcar că nu mai era alt loc liber și n-avusese încotro, dar fata nu fugise. Când să-i ofere ceva de băut, a apărut Gelu care i-a tras o palmă peste ceafă, răsturnând băutura pe toată lumea din jur.

- Rambo, ai grijă să n-o violezi și pe asta, că nu te mai scap de pușcărie. Domnișoară, ia viteză, că nu știi lângă cine te-ai așezat.

Deranjați de atitudinea lui Gelu, câțiva bărbați au sărit la bătaie. Deși meciul nu începuse, galeria fierbea. Conducătorul dăduse semnalul de luptă. Venise momentul ca Gelu să plătească pentru toate aroganțele din trecut. L-au bătut bine, cât să nu se mai ridice vreo două săptămâni. Puținii lui dinți zburau sub greutatea pumnilor ce veneau din toate direcțiile. Sângele îi țâșnea ca dintr-o sită, înroșindu-i pieptul și brațele tatuate.

Rambo privea buimac, încercând să-și facă un strop de curaj. Ar fi vrut să-i dea și el un picior, o palmă, măcar să-l zgârie sau să-l scuipe. Dar nu îndrăznea. Stătea pe lângă bătăuși făcând galerie?

- Dă-i!

Când a venit poliția, toți s-au împrăștiat. Doar Rambo stătea deasupra lui Gelu, ca un gladiator.

- Tu l-ai lovit? L-a întrebat un polițist.

- Varză l-am făcut.

S-a lăsat încătușat cu fericire. Primul lui act de curaj. Era acuzat că aproape îl omorâse pe cel mai de temut galerist. Ceilalți autori au fost rapid identificați. Mulți au negat, câțiva, printre care și Rambo, s-au gândit să recunoască.

- Ăsta ce dracu caută în arest? Se mirau adevărații bătăuși.

- Cretinul s-a lăudat că l-a căsăpit pe Gelu. Să vezi ce pușcărie își ia!

Au primit cu toții mandate de arestare preventivă, prelungite vreo 13 luni, cât să le iasă din cap nevoia de încăierare. Gelu apăruse în fața judecătorilor cu fața unei căprioare rănite, cerând daune materiale și morale.

- M-au lovit ca pe un animal. Venisem la meci ca un om obișnuit, cu familia, când m-am trezit lovit de niște bestii.

Nervoși din pricina minciunilor pe care partea vătămată Gelu le îndruga în instanță, inculpații au adunat toate fotografiile postate pe facebook, în care marele familist apărea în lupte cu jandarmi, incendiind peluze ori afișând bannere cu mesaje indecente.

De când fusese arestat, Rambo ajunsese vedetă. Ceilalți inculpați îi pasaseră cu dragă inima toată vina pentru bătaie. Deși nu-i atinsese nici măcar o unghie lui Gelu, toată lumea îl știa de mare bătăuș.

- Măi, omule, de ce faci asta?

- Ce știi tu? Numai picioare în gură i-am tras.

Judecătoarea, tânără și firavă, tremura la fiecare declarație. Ceruse protecție sporită în sala de judecată și abia aștepta să-i condamne pe toți. Dar cel mai rău o înspăimânta acel individ, Rambo. Părea o bestia când povestea cum l-a lovit cu sete pe Gelu.

După vreo 16 luni de arest preventiv, toată lumea a fost liberă. Rambo își căuta un loc de muncă, mai ales că acum era cineva. Spera că acest dosar penal va șterge cu buretele amintirea tuturor umilințelor pe care le îndurase. Se înhăitase cu niște cămătari pe care îi cunoscuse în arest, care credeau despre el că e demn de porecla pe care o purta.

Într-o altă seară, pe când răsfoia profile de facebook, a dat peste judecătoarea cea tânără și timidă. Mânat de cele mai bune intenții, i-a apreciat toate fotografiile și postările, lăudânduse cu asta în sala de judecată, printre inculpați. Atât a așteptat avocatul părții vătămate. Au început să curgă acuzații, judecătoarea era bănuită că ar favoriza anumiți inculpați.

Fără să-și dea seama, Rambo își semnase condamarea. Una considerabilă, pe măsura prostiei lui.