Mecanismele notorietăţii funcţionează pe mai multe paliere în România după 1990.
Avem celebrităţi care miros frumos şi vorbesc urât (sau invers), avem vedete costumate inspirat sau sorcovistic. Ca să pătrundă şi apoi să rămână în mintea oamenilor, semnătura publică trebuie să fie greu de confundat şi să se repete convenabil. Iată de ce personalităţile au început să-şi caute semne distinctive. Înainte de 1990, ele erau greu de arborat şi aveau statut de raritate: mustaţa lui Ion Ţiriac, pletele lui Ilie Năstase, râsul Rodicăi Popescu-Bitănescu etc. Odată distrus buncărul cenzurii, lucrurile s-au simplificat.
Unii oamenii şi-au dat seama mai repede decât alţii că se pot impune atenţiei generale printr-o particularitate vestimentară, printr-un detaliu de garderobă, printr-un lucruşor în care să se adune funcţionalitatea, cochetăria şi superstiţia. Accesorizată în funcţie de posibilităţi, talent şi simţul ridicolului (sau lipsa lui), această nouă identitate a împins în faţă o serie de obiecte-talisman a căror simplă menţionare îl evoca automat pe posesor.
În 1989, românii care forţau despărţirea de Ceauşescu aveau lucruri mai importante de făcut decât să-şi confecţioneze branduri. Amprenta identitară era ultima lor preocupare. Însă tocmai atunci a apărut primul articol de îmbrăcăminte susceptibil de o carieră în branding: puloverul lui Petre Roman. Modern pentru gustul epocii, peticit în coate ca sacourile universitarilor occidentali, articolul degaja o familiaritate vioaie într-o vreme dominată de uniforme, halate şi salopete. N-a trecut mult şi un al doilea accesoriu şi-a croit drum spre retina noastră.
Este vorba despre papionul lui Ion Raţiu, în care mulţi au văzut o ripostă la inflaţia de cravate prelinse peste burţile cameleonilor postdecembrişti. Papionul lui Raţiu semnala întoarcerea la bun-gust, eleganţă şi farmec, scoţându-i din pepeni pe propagandiştii blocaţi în hermeneutica salamului cu soia. Fiecare obiect celebru din inventarul tranziţiei, de la lavaliera lui Andrei Pleşu la şapca lui Florin Halagian, e o declaraţie de intenţie şi în acelaşi timp un element de branding. În ultima vreme, televiziunea şi ziarele ne-au făcut atenţi la defilarea acestor însemne, dar şi la contrastul flagrant dintre ceea ce îşi propun purtătorii lor şi ceea ce realizează de fapt.
Un exemplu clasic de inadecvare e bandana portocalie a lui Marian Nistor. Dornic să se mintă cu orice preţ, fostul solist al formaţiei Savoy caută să-şi ascundă vârsta reală împodobindu-şi capul cu o panglică aproape fosforescentă şi oferind astfel spectacolul unui chip puhav şi asudat, de Winnetou bătrân şi zurliu. În aceeaşi notă, costumul alb, fularul roşu şi ochelarii de soare ai lui Corneliu Vadim Tudor trimit cu gândul la o apariţie contradictorie, în care ghiceşti mai degrabă parodia unui mafiot de rangul trei decât imaginea unui justiţiar autoînvestit.
La rândul ei, presa a furnizat minimum trei exemple în care mecanismele notorietăţii s-au reglat prin recursul la vestimentaţie. Încă de la prima apariţie în faţa camerelor TV, geaca lui Cristian Tudor Popescu şi-a fixat purtătorul în ipostaza proletarului inclement (cine-l cunoaşte pe CTP ştie că în realitate el e cu totul altfel). Îmbrăcat cu eterna jachetă de piele, Ion Cristoiu a dat impresia unui haiduc de bibliotecă readus la dimensiuni rezonabile după o cruciadă împotriva lipidelor. În fine, bretelele lui Marius Tucă şi-au propus încumetrirea cu omoloagele lor de pe umerii lui Larry King. Iar enumerarea, sunt convins, poate continua. Radu Paraschivescu îşi va relua rubricile din „Evenimentul zilei” pe 20 iulie.
Recomandările noastre
