Pe 10 mai 2016, un nou sistem american de apărare anti-rachetă a fost inaugurat cu multă pompă în România. Oficialii rușii au denunțat imediat o provocare care ar putea, după ei, să relanseze cursa înarmărilor nucleare, ba chiar să provoace un război.

Dar sunt protestele Moscovei atât de absurde pe cât par? În mare parte, da, dar nu în totalitate. Căci dacă rușii și-au dovedit încă o dată legendara paranoia, există totuși, așa cum li se întâmplă adesea, o anumită logică în nebunia lor.


Ca și mine, sunteți poate surprinși că bateriile au fost desfășurate de Statele Unite în Europa de Est. Nu era aceasta o idee al lui George W. Bush? Oare Barack Obama, în timpul primului său an de mandat, nu modificase acest program pentru a poziționa interceptoarele pe crucișătoare Aegis ale marinei americane, în loc să le amplaseze pe sol?

Două motive au stat la baza acestei modificări: pe de o parte, mobilitatea navelor ar face rachetele (de la bord – n.r.) mai puțin vulnerabile la un atac preventiv; pe de altă parte, rușii își exprimaseră anterior temerile, în plină „resetare” a relațiilor ruso-americane, că aceste baterii (de la sol – n.r.) ar putea fi utilizate împotriva lor. (Într-adevăr, Bush concepuse un program de interceptare a rachetelor balistice inercontinentale ruse, dar Obama l-a reorientat, cu alte interceptoare, împotriva armelor cu rază scurtă de acțiune care ar putea fi lansate înspre Europa din Iran sau alte state periculoase.)

Totuși (mărturisesc că uitasem) planul Obama prevedea cu adevărat desfășurarea a 24 de interceptoare pe teritoriul românesc în 2015 (programul a întârziat deci cu un an) și alte 24 în Polonia până în 2020. Aceasta decizie fusese luată în urma unui compromis: anumite regimuri din Europa de Est, intrate recent în NATO, cereau într-adevăr un simbol puternic al angajării americane pentru securitatea lor. Iar dacă o navă poate pleca, o baterie de rachete terestre, cu ofițeri, infrastructură, rampe de lansare și toate anexele, pare mai durabilă.

Însă tocmai acest simbol îi irită pe ruși. Pentru ei, destrămarea Pactului de la Varșovia a fost un moment greu (ne amintim că Vladimir Putin a calificat-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX) și să-i vadă pe americani împământenindu-și prezența militară într-unul din aceste teritorii pierdute le răscolește umilința.

De aceea, ei văd această desfășurare ca pe o mare amenințare: se tem mai ales că aceste zeci de arme să nu fie premisele unei intensificări a controlului american asupra Europei de Est, la câțiva pași de frontiera rusă.

Reprezentanții Statelor Unite și ai NATO aun insistat că aceste temeri sunt exagerate: „Standard Missile 3”, sau SM-3, este pur defensivă; nu este destinată să explodeze în zbor ci să intre brutal în coliziune cu racheta țintită. Cu alte cuvinte, nu poate fi utilizată ca armă ofensivă.

Însă, din punctul de vedere rusesc, nu asta este problema. Căci, așa cum spune o veche zicală militară, singura armă pur defensivă este un tranșeu. Or, o baterie de rachete anti-rachetă reprezintă ceva mai mult.

În lumea stranie a strategiei nucleare, un stat descurajează atacurile inamice instituind o amenințare credibilă de „represalii de orice natură”. Astfel, dacă A îl atacă B, B va contraataca; deci A nu îl atacă pe B. Imaginați-vă însă că A deține un sistem de apărare anti-rachetă eficient: dacă A îl atacă pe B, B răspunde, însă majoritatea rachetelor sale sunt doborâte înainte de a-și atince ținta: deci B este incapabil de „represalii de orice natură”.

Cele două părți evaluează atunci dezechilibrul strategic și, în consecință (cel puțin teoretic), A îl domină pe B, adică îi poate impune anumite lucruri, fără măcar să mai fie nevoie să declanșeze un război.

Acesta este motivul pentru care oficialii ruși văd în acest sistem anti-rachetă o amenințare. Este un concept pe care l-au învățat de la americani: în anii 1950 și la începutul anilor 1960, numeroși strategi americani, în mod special Herman Kahn, autorul best-seller-ului „On Thermonuclear War” („Despre războiul termonuclear”) au apărat proiectul sistemelor anti-balistice ca sprijin al unei posibile ofensive nucleare.

Cu asemenea arme, Statele Unite ar fi fost în măsură să lanseze un atac împotriva Rusiei și să doboare cele câteva rachete ruse care ar rezista primelor lovituri ale americanilor. Cu capacitatea de a realiza o asemenea strategie, americanii s-ar fi plasat atunci în poziție dominantă în confruntările internaționale.

În anii 1960, propunerea secretarului Apărării Robert McNamara pentru un tratat care să interzică rachetele anti-balistice pentru Statele Unite și Rusia, le-a provocat perplexitate oficialilor ruși: de ce să interzici armele defensive?

Atunci McNamara le-a făcut o demonstrație de strategie nucleară: voia pur și simplu să evite destabilizarea pe care Herman Kahn spera să o creeze în favoarea americanilor. Iar rușii au ținut minte lecția. (Richard Nixon și Leonid Brejnev au semnat Tratatul ABM – Anti-Balistic Missile în 1972, însă George Bush l-a abrogat în 2001; în acel moment, Federația Rusă era prea slabă, din punct de vedere economic și militar, pentru a se opune.)

Programul de apărare al lui George W. Bush fusese conceput pentru a apăra Statele Unite de un atac balistic intercontinental (mai ales rus). Aceste rachete anti-rachete, numite și interceptoare cu baza la sol, sunt enorme, aproape la fel de mari ca și rachetele balistice intercontinentale și trebuie lansate din silozuri de beton. Unele trebuiau amplasate (și au fost) în Alaska, altele în Europa, pentru a doborî rachetele intercontinentale la scurt timp după lansare.

Văzând aceasta ca o amenințare împotriva forțelor de descurajare, președintele rus din acea perioadă, Dmitri Medvedev, a anunțat că va desfășura propriile arme nucleare cu rază scurtă de acțiune la Kaliningrad.

Apoi Barack Obama a anulat componenta europeană a programului Bush, recentrându-l pe un potențial atac iranian contra Europei. A înlocuit grelele rachete amplasate la sol cu SM-3, mai mici și mai lente, poziționate pe nave. Drept urmare, Medvedev a anulat desfășurarea de rachete la Kaliningrad.

Însă acum, când interceptoarele americane au fost amplasate în Europa de Est (așa cum prevedea planul Obama, fără surle și tobe), nu este deloc surprinzător, mai ales cu Vladimir Putin la putere și după ce „resetarea” relațiilor a eșuat, că rușii răspund cu noi amenințări de instalare a rachetelor la Kaliningrad și chiar ceva în plus.

Reprezentanții Statelor Unite și ai NATO se vor liniștitori. Două duzine de rachete interceptoare nu sunt suficiente pentru a afecta forța de descurajare a rușilor. Mai mult, amplasarea lor la 180 de kilometri sud-vest de București, în România, nici nu le-ar permite interceptarea rachetelor cu rază scurtă de acțiune. Ei au propus chiar oficialilor ruși să le comunice toate datele tehnice ale rachetelor și le-au oferit acces la stația radar anti-rachetă pentru a o folosi, protejându-și propria țară de un atac inamic. Însă, până acum, rușii au ignorat aceste mâini întinse.

Tot acest spectacol este bineînțeles un teatru, dar și ceva mai mult. Mai întâi, nici măcar nu știm dacă interceptoarele SM-3 funcționează cu adevărat. În timpul testelor controlate, acestea au dat rezultate moderate în fața rachetelor balistice, și este foarte probabil că eficacitatea lor va fi și mai aleatorie în realitate, cu un timp de lovire și o traiectorie necunoscute. Mai ales dacă inamicul (indiferent care) lansează mai mult de o singură rachetă asupra celeiași ținte (un scenariu niciodată testat).

Aceste baterii de apărare anti-rachetă au fost totuși desfășurate în Europa de Est, ca o probă palpabilă a angajamentului NATO față de noii săi membri. Iar rușii și-au multiplicat declarațiile, exagerând temerile (probabil sincere) față de o încercuire americană și de pierderea definitivă a zonei lor de influență.

Este fără îndoială un spectacol amuzant, așa cum maimuțele își agită oasele și se bat peste piept în „Odisee spațială 2001”. Însă aceste rachete nu sunt mai puțin reale iar tensiunile nu sunt mai mici. Și, în ciuda dezarmărilor permise de patru decenii de tratate internaționale,cele două părți dețin încă mii de arme nucleare în arsenalele lor.

Această nouă variantă de Război Rece este un fenomen periculos. Căci, în versiunea sa originală, Statele Unite și Uniunea Sovietică controlau mari părți ale blocurilor respective. Acum nu mai este cazul: centrii de putere s-au năruit, alianțele s-au tocit, iar în regiunile cele mai instabile ale lumii frontierele au devenit mai slabe. Deja, milițiile milenariste își dispută cu anumite state supunerea religionarilor lipsiți de drepturi fundamentale.

Este timpul ca puterile să lucreze împreună în ciuda diferendelor pentru a construi apărări colective în favoarea scopurilor comune, lăsând în urmă fantasmele unui nou Război Rece.