Atacurile teroriste din Franța, Tunisia și Kuwait de vineri au readus în prim plan ca o permanență: omenirea trebuie să trăiască acceptând un grad tot mai mare de risc. Îți duci copilul la școală, în plin centrul oricărui oraș civilizat?
Oricând poate să sară în aer o mașină. Ești la seviciu? Un dement cu armă poate oricând să intre să mitralieze la întâmplare. Pe stradă, vecinul sau pietonul plictisit pot brusc să strige “Allah Akkbar” și să înceapă carnagiul. Asta dacă nu cumva o mașină accelerată la maximum intră în mulțime declanșând o tragedie.
O realitate de zi cu zi care e ignorată, ascunsă sau lăsată implicit să fie percepută de public, să se obișnuiască și să se adapteze singur la evoluția din stradă. Fără ca oficialii să-și asume deschis și să iasă public, să spună populației: da, statul și instituțiile sale nu au bani și nu-și permit să investească mai mult în securitate, atât putem, trebuie și spijinul vostru, al cetățenilor, ajutați, deci, instituțiile, altfel va trebui să ne obișnuim cu această viață sub amenințare, incertă, cu atacuri tot mai dese. Omenirea a înnebunit pentru că unii oameni nu văd posibilitatea de a depăși viața pe care o duc altfel decât ucigând alți oameni și forțând schimbarea vieții libere pe care democrația și bunăstarea au lăsat-o în Vest.
În ziua de astăzi nu poți face oaze de prosperitate, liniște, fericire, de libertăți absolute. Lumea e globalizată, nu poți crea din nou gardurile, zidurile și frontierele, și ele simbol al blocării libertăților, deci trebuie să asumăm întotdeauna modelul inamicului în cetate. Lângă noi, oriunde. Și oricine: învățătorul copiilor noștri, drăguț, care ajută și e bine dispus, trăind de generații în suburbiile Londrei, și care într-o dimineață și-a luat rucsacul cu explozibil și se aruncă în aer în autobuz sau metrou. Vânzătorul de bomboane de la colț, de la care copiii cumpără zilnic și cu care glumesc, care ia o armă și un grup ostatic pentru numele unui zeu îndepărtat, cu nume ciudat și un steag scris în arabă, pe care nu-l pricepe nici atacatorul din îndepărtata Australie. Sau tânărul autoradicalizat pe internet, plecat în lupta nimănui. Sau fata de liceu atrasă de aventura iubirii pentru un erou martir al jihadului sau de aventură adolescentină pur și simplu, care o aduce în postura femeii oricui sau a soției vremelnice a luptătorului carne de tun din Irak sau Siria.
Statele își dezvoltă cât pot de mult instrumentarul. Dar statele occidentale au și limite și depind de susținerea publicului. Legi necesare, altfel obligatorii pentru a putea preveni atacurile de această factură, nu pot fi aprobate fără acceptabilitatea socială. Ori noi, în România, am crescut, am trăit sau am aspirat la libertățile depline, sau avem încă memoria represiunilor fostei Securități și obsesia ascultării și supravegherii vieții noastre la fiecare pas. Iar realitatea înconjurătoare a dosarelor cu mii de pagini de convorbiri nu face decât să întărească obsesia. Căci nimeni nu explică faptul că pentru a asculta tot ce vorbim, trebuie sute de oameni care să aibă timp de nimicurile noastre zilnice, de bârfe, certuri, bucurii și amantlâcuri, de banalitățile convorbirilor domestice.
Nimeni nu are timp să asculte sau să urmărească orice. Doar ce se selectează a fi relevant. Din cantități mari de megadate, pe baza unor filtre speciale. Totuși ne revoltăm, ne e încălcat dreptul la corespondență liberă, electronică, sau la convorbiri telefonice nesupraveghiate. De aceea zac legile stocării de date respinse de Curtea Constituțională, în timp ce instituțiile ce ar putea proteja și preveni nu au accesul la instrumente banale de luni de zile, lăsând România pradă oricărei acțiuni a unui dement. O vulnerabilitate prelungită care se anunță încă o data amânată pentru la toamnă.
Există o întreagă teorie despre faptul că reformele se fac prin crize. Guvernarea prin crize și reformele susținute doar după evenimente tragice, la scară largă, sunt o formulă de acțiune conjuncturală care a dat rezultate nu rareori, în întreaga lume. De la Olof Palme și Anna Lindt în Suedia, asasinate ce au determinat reforme instituționale, la 11 septembrie și atentatele din gara Atocha. Azi, jihadiștii și europenii ce se întorc din tabere și teatre de operațiuni traversează România fără supraveghere. Câți morți trebuie, câte capete de șefi de servicii să cadă pentru ca să existe voința politică și sprijinul popular pentru a rezolva lucruri banale și reguli universale în Europa, în sprijinul dreptului fundamental al tuturor cetățenilor la viață?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
