Murdară în esență, profund imorală, metoda avea avantajul acoperiri legale și aparenței unei rutine medicale aproape imposibil de contestat. Oameni care aveau și manifestau opinii sau atitudini izvorâte din drepturi umane fundamentale dar neconforme  “standardului dictaturii”, cădeau victime ale unor înscenări oribile în care e greu de spus dacă ei erau posesorii inocenți ai unui “comportament delirant” or tocmai cei ce le concepeau și practicau erau de fapt exponenții unor evidente afecțiuni schizonoide. 

Când medicii psihiatri responsabili și care aveau curajul susținerii propriei deontologii profesionale  dovedeau că acești oameni erau de fapt sănătoși și că asupra lor nu este cazul administrării vreunui tratament, organele de securitate nu prea aveau de ales și acceptau externarea “pacientului” și “menținerea sub observație”. Astfel, mulți medici temerari având tăria de a se opune  practicilor inumane ale sistemului, salvau vieți și destine, de multe ori asumându-și consecințe asupra propriei libertăți sau cariere. Logica ticăloșilor? Derobarea de orice răspundere în îndeplinirea unei sentințe murdare cu mâna unui “călău” în cazul acesta… psihiatru, la rândul lui acoperit de Lege.

Este revoltător să constatăm că odioasa armă n-a fost cu totul aruncată la lada acelei părți rușinoase a istoriei, ba chiar a fost puțin lustruită și folosită cu doar ceva mai multă dibăcie. Dacă atunci, exista măcar obligativitatea medicilor de a raporta evoluția fiecărei persoane în parte, (e drept, aceste informații nu erau tocmai… publice, dar erau) acum încă avem internări stranii, pe perioade nedeterminate, și fără documentele de observare clinică și tratament aferente. La adăpostul “inviolabilității intimității pacientului” cresc adesea imense oribilități greu de stârpit prin efectele Legii.  

Normele în vigoare nu esențial schimbate, mențin posibilitatea unor abominabile metode de represiune, unele chiar mai grave decât cele din perioada comunistă, iar numărul și gravitatea unor cauze procesuale greu spre imposibil de rezolvat în favoarea cetățenilor sunt argumentele triste ale acestei stări de fapt. Departe de a fi un caz singular, dar cu titlu de exemplu, tocmai mi-au căzut în mână niște documente conform cărora, în urma unor evenimente întâmplate în țară, a avut loc internarea unei persoane care sesizează și formulează periodic plângeri pentru aspecte pe care nu le poate proba, (pentru că nu are mijloace nu pentru că n-ar exista) reclamând organelor de cercetare penală, șefilor unităților și subunităților de poliție. Pentru acest caz, (un cetățean sâcâitor și insistent, pericol public la adresa liniștii funcționărești) a fost dispusă efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice pentru a stabili dacă persoana avea sau nu discernământ la un anumit moment. A fost diagnosticat cu tulburare delirantă persistentă, tulburare de personalitate de tip mixt paranoid și narcissistic, fiind inclusă și litigiozitatea patologică. În urma acestui raport, a fost dispusă de către judecătorie instituirea măsurilor de siguranță prevăzute în art 110 cod penal:

Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. ” 

Aproape totul pare în regulă și ar trebui să fie firească și suficientă încrederea în diagnosticul unui medic onest. Numai că legea, ca multe alte acte normative de la noi, lasă în ceață un aspect esențial pentru “pacient”, cetățean și în același timp justițiabil. Cine, când și cum are obligația de a constata “ameliorarea” și cum se determină existența și gravitatea “stării de pericol”.  Căci exercitarea unei prevederi constițutionale privind dreptul de petiționare chiar dacă este insistent și repetitiv (ignorarea, nerezolvarea, stimulează firesc insistența)  este foarte departe de a fi considerată un pericol social sau concret pentru ordinea publică. Art. 51 din Constituția României prevede la alin.1că ” Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor”.

Prin urmare, dacă internarea provizorie s-a efectuat pe baza unui certificat medico-legal care constată litigiozitatea patologică (cu abuz de petiții, patologic), întrebarea este cum și cine stabilește că persoana inculpată a traversat și rezolvat această patologie? A cere drepturi reglementate, a semnala chiar insistent și probabil deranjant ilegalități este patologic? Sănătoși sunt doar acei care contemplă indiferenți, tăcuți și eventual vorbesc doar odată și atunci în șoaptă despre multele și gravele anomalii sociale pe care țara le traversează?  Și mai concret, care ar trebui să fie pastilele potrivite pentru exercitarea unui drept constituțional? Să fi fost regimul comunist descoperitorul și unicul practicant al psiho-represiunii sau democrația originală cu care nefericit ne-am procopsit tinde să devină un continuator ceva mai cizelat al acelorași practici rudimentare și reprobabile? Să fie oare RESPECTUL DATORAT de autorități tuturor cetățenilor (fie ei și nebuni sau înnebuniți de nevoi firești nerezolvate) or dialogul social responsabil, să fie toate astea un lux atât de extravagant pentru români încât aspirația firească spre normalitate să cadă sub incidența … patologicului și pericolului social?