Tema nu are legătură cu mitingurile încinse din acest week-end, când nici nu s-a dat dezlegare la campania electorală, deși pare o preocupare generală dacă te uiți la televizor. Comentariile sunt atât de acide și de-o parte și de alta a grupărilor politice încât nu văd de ce să mai propag și eu mesajele liderilor politici sau mizeriile pe care și le aruncă în cap „albaștri”, cândva roșii, și „galbenii”.

Jocurile politice sunt doar jocuri politice, iar mulți dintre români au priceput asta. Pentru PSD și PNL, dar și pentru ProRomânia căci Victor Ponta a avut frâiele unui guvern în mâini, am decis să abordez un subiect care privește țara și patrimoniul ei național, lăsat de izbeliște mai mereu.

Să nu-mi amintiți de brățările dacice de aur, recuperate pe bani mulți de statul român, doar că sunteți sub imperiul cazului procurorului Augustin Lazăr, „premiantul general al României”!

Asta e o altă poveste, pe care o vor dezlega generațiile viitoare, când vor avea acces la arhivele secrete. Tot în arhivele secrete, de data aceasta ale Securității, am descoperit o „Notă” datată 5 aprilie 1982 (Fond „D”, dosar nr 10962, vol. 5, f.301), care mi s-a părut mai mult decât interesantă.

Conținutul ei se referă la o problemă națională, nerezolvată nici până astăzi de către decidenții politici deși, an de an, suntem de râsul lumii și unora ne plânge sufletul a neputință. Chiar dacă nota securistului este din 1982, situația semnalată de el a fost și este cunoscută de toți miniștrii culturii din timpul lui Ceaușescu și din guvernele de după revoluție.

Am să reproduc întâi Nota ofițerului de securitate (mai mult decât interesantă prin informațiile furnizate!), scrisă acum 37 de ani, despre cum a rămas România fără dreptul de a difuza opera marelui compozitor George Enescu și ce ar trebui să se facă pentru a-l recăpăta.

„NOTĂ. Strict secret.

În ultima perioadă, mai mulți muzicieni din țara noastră, preocupați de extinderea promovării valorilor culturale românești pe plan internațional, au exprimat tot mai frecvent necesitatea preluării drepturilor de autor asupra operei lui George Enescu, deținute în întregime de editura muzicală Salabert din Franța.

În acest sens, se invocă faptul că lucrările marelui compozitor român nu pot fi reeditate în țară și nici interpretate de artiștii români în străinătate, decât plătind drepturile de autor editurii franceze. Datorită sumelor mari de bani pretinse de aceasta, opera lui George Enescu nu a fost reeditată în țară decât o singură dată, în prezent fiind epuizată.

De asemenea, ea a rămas în mare parte necunoscută muzicienilor lumii, ca urmare a faptului că editura menționată, în dorința de a obține câștiguri cât mai mari, a preferat să publice îndeosebi texte de muzică ușoară și doar în mică măsură lucrări din creația enesciană.

Potrivit opiniei anumitor muzicieni români, recenta naționalizare de către statul francez a editurii Salabert ar constitui un moment favorabil pentru începerea tratativelor în vederea încheierii unei convenții avantajoase pentru țara noastră, ori chiar a preluării drepturilor de autor asupra întregii opere a lui George Enescu.

Se apreciază că, în acest scop, s-ar putea obține rezultate bune prin invitarea în țară, de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste, pentru negocieri, a lui Miereanu Costin, actualul director artistic al editurii muzicale Salabert.

Despre acesta se cunoaște că, în anul 1968, a fost trimis la specializare în Franța, pe linia Uniunii Compozitorilor din R.S.România, de unde a refuzat să mai revină. Se are în vedere, îndeosebi, faptul că susnumitul se află în relații apropiate cu compozitorii români Tiberiu Olah, Cornel Țăranu, Nicolae Brânduș, Ștefan Niculescu și alții, care l-ar putea influența să susțină interesele statului român.”

Așadar, Nota există, situația a fost semnalată organelor de stat comuniste, ofițerul respectiv indica și o posibilă soluție pentru recăpătarea drepturilor de autor asupra operei lui George Enescu, dar nimic nu s-a întâmplat. Fie Ceaușescu nu era interesat de faimă culturală (dacă ne gândim și la Brâncuși), fie camarila din jurul său era proastă sau avea alte interese.

După 1989, când puterea a fost preluată de intelectuali, „nu-i așa?” – vorba lui Brucan – pentru recuperarea acestui bun național nu s-a făcut mai nimic, iar acum, când din 31 august avem la București o nouă ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”, compozițiile românului nostru nu vor putea fi auzite.

Drepturile de autor asupra operei sunt tot la francezi. La noi nu s-a schimbat nimic, niciun ministru al culturii sau de externe nu a îndrăznit să ducă lucrurile până la capăt, dar în Franța a mai apărut o editură muzicală care deține drepturi de autor asupra operei lui Enescu.

Bucureștiul va fi din nou „Capitala culturală a lumii muzicale”, însă doar o singură compoziție a lui George Enescu va putea fi cântată pe scena festivalului. Pentru că România deține dreptul doar pentru o partitură!

Mihai Constantinescu, directorul Artexim, compania statu- lui român care organizează de vreo 28 de ani acest festival, a tot spus ani la rând care e situația, a semnalat că editurile franceze cer între 30 de euro, partiturile mici, și 300 de euro, partiturile mari, și îi este aproape imposibil să asigure aceste partituri pentru „Concursul Enescu” al tinerilor muzicieni, că rușii s-au luptat și au recuperat drepturile de autor pentru compozitorii lor aflați în situații similare.

Constantinescu, care susține măcar posibilitatea unui parteneriat cu editurile din Franța, a dezvăluit și faptul că, în 1991, a apărut această idee.

„Dar noi am pierdut trenul în 1991 când a venit doamna Salabert şi nu ştia ce să facă cu aceste partituri. Atunci s-a dus o delegaţie din România la Paris, dar n-a negociat bine. Era problema de un procent: cine ia 51%, cine ia 49%. Noi am vrut 51%, ei au vrut 51%. Noi am zis nu, că noi nu ne vindem ţara şi ne-am vândut-o definitiv. În momentul ăla s-a terminat. Şi acum nimeni nu mai negociază cu noi pentru că deja şi Festivalul este foarte important. În momentul când eu am cerut partituri de Enescu mi-au zis veniţi cu o comandă de cel puțin o sută de bucăţi, că altfel nu ne interesează. Am putea să cumpărăm drepturile de autor pentru Enescu şi să rămână la Editura Muzicală şi la Uni- unea Compozitorilor”, a explicat Mihai Contantinescu într-un interviu pentru gândul.ro, în 2015.

Și…nimic! S-au schimbat în ultimii patru ani câțiva miniștri și pe la Cultură, și pe la Externe. Și în fiecare an, la Festivalul George Enescu a fost aceeași problemă: compozitorul nu aparține României, muzica lui nu poate fi cântată!

Și atunci mă întreb:

● Securistul ăla din 1982 nu are vre- un urmaș în SRI sau SIE care să-i bombardeze pe decidenții politici cu informații și eventual soluții despre acest diferend cu editurile franceze?

● Chiar nu-și permite România o investiție pentru a cumpăra drepturile de autor pentru a perpetua Festivalul Enescu, care crește în notorietate mondială an de an?

● Ce trebuie făcut ca să-i trezim pe miniștrii noștri ca să se implice în trebușoara asta? O petiție, un miting în fața Ateneului sau în Piața Victoriei?

● Buni și inteligenți lideri ai PSD și PNL, oare a fost mai patriot ofițerul de securitate care a semnat nota ai în 1982 decât specialiștii partidelor voastre democrate și cu viziune, după cum ne tot repetați?

Hai, încordați-vă mușchii și poate aduceți acasă muzica lui George Enescu, izgonit de comuniști din astă țară!

Te-ar putea interesa și: