Tulburările publice din Kazahstan își are rădăcinile în probleme mai profunde de guvernare și în cererile societății pentru reforme structurale încă de la declarația de independență a țării față de Uniunea Sovietică în 1990, prezentând astfel o provocare atât pentru regimul autoritar din Kazahstan, cât și din Rusia.

Protestele au avut loc pe fundalul unei guvernări autoritare de lungă durată, corupție endemică, privarea de libertăți civile, disparități sociale și economice tot mai mari și apariția unei generații de naționaliști kazahi care doresc reforme. Kazahstanul a fost condus între 1990 și 2019 de președintele Nursultan Nazarbayev, care și-a construit cariera ca afiliat al Partidului Comunist.

În timp ce caută să diversifice relațiile externe ale Kazahstanului și să cultive legăturile cu Occidentul, Nazarbayev a luat sfaturi de la Moscova privind principalele probleme de politică externă. Acest lucru a fost subliniat de aderarea Kazahstanului la Comunitatea Statelor Independente condusă de Rusia și la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, care, pe lângă Rusia și Kazahstan, include alte trei națiuni ex-sovietice, Belarus, Tadjikistan și Armenia.

Epoca lui Nazarbayev a fost marcată de stabilitate, dezvoltare infrastructurală și creșterea unei clase mai tinere educate în Kazahstan în căutarea propriei sale identități naționale. De asemenea, a prezentat corupție, inechități sociale și economice și o nemulțumire publică în creștere, care a rămas suprimată. Când a decis să demisioneze după aproape 30 de ani de guvernare, forțele de opoziție câștigau teren, dar fără a îndrăzni să se angajeze în mari manifestări publice.

Deși Nazarbayev a fost înlocuit de unul dintre cei mai loiali oameni ai săi, Kassym-Jomart Tokayev, el și-a păstrat un rol esențial în conducerea afacerilor naționale, conducând puternicul Consiliu de Securitate al Kazahstanului. Frustrarea publică care stă la baza ultimelor tulburări este îndreptată atât împotriva lui Nazarbayev, cât și împotriva declinului condițiilor de viață.

Provocarea lui Putin

Săptămâna trecută, pe măsură ce protestele s-au răspândit, Tokayev a cerut Organizației Tratatului de Securitate colectivă asistență. Moscova a acceptat trimițând trupe. De asemenea, l-a concediat pe Nazarbayev din funcția sa în Consiliul de Securitate și l-a arestat pe aliatul său și pe șeful securității naționale, Karim Masimov.

Confruntarea sângeroasă dintre forțele de securitate și protestatari s-a soldat cu zeci de morți și răniți și peste 5.000 de protestatari au fost reținuți. Tokayev a acționat în strânsă consultare cu președintele rus, Vladimir Putin, iar acum este clar că s-a angajat într-un proces de instituire a guvernării sale personale.

Criza din Kazahstan îl aduce pe Putin în fața unei provocări. Putin a spus în repetate rânduri că securitatea Asiei Centrale este vitală pentru Rusia și a desfășurat deja forțe ruse pentru a asigura granița Tadjikistanului cu Afganistan. Controlul evenimentelor din Kazahstan înseamnă extinderea forțelor militare ruse, având în vedere acumularea sa militară de-a lungul graniței cu Ucraina pentru o posibilă invazie a acestei țări.

Tulburările din Kazahstan, cu potențialul de a afecta vecinii săi din Asia Centrală, unde predomină și regimuri autoritare vulnerabile, împreună cu „amenințarea afgană”, constituie o evoluție care trebuie să-l facă pe Putin să se întrebe dacă invadează Ucraina pentru a extrage concesii de la SUA și NATO, potrivit The National Interest.

Criza din Kazahstan nu ar fi putut veni într-un moment mai sensibil pentru Putin și președintele chinez Xi Jinping, care, de asemenea, nu poate ignora instabilitatea din apropierea graniței de nord-vest a Chinei. Acum se poate aștepta ca cei doi lideri să facă tot ce este necesar pentru a limita situația din Kazahstan. Dar întrebarea este, pentru cât timp?