În anul 1989, Nicolae Ceaușescu promova un proiect ambițios: amenajarea râului Olt ca fluviu navigabil, un proiect care, dacă ar fi fost finalizat, ar fi pus România pe harta marilor puteri europene la capitolul transport pe apă. Totuși, schimbările politice de la sfârșitul anilor ’80 au stopat această dezvoltare, iar proiectul, aflat atunci la 80% din execuție, a fost lăsat în paragină.

O amenajare hidrotehnică pe Olt cu potențial economic și social

Proiectul prevedea transformarea râului Olt, pe o distanță de 86 de kilometri, într-o cale navigabilă ce ar fi conectat Dunărea de orașul Slatina. Într-o perioadă când resursele naturale erau prețuite și eficiența energetică era în prim-plan, Ceaușescu dorea să asigure transportul eficient al materiilor prime și cerealelor din sudul țării spre porturile maritime. Cinci ecluze fuseseră deja construite înainte de Revoluție, însă odată cu căderea regimului, proiectul a fost abandonat.

 

În plus, Slatina era unul dintre cele mai mari centre de producție a aluminiului din sud-estul Europei, iar necesitatea unui sistem de transport ieftin și eficient era evidentă. Transportul fluvial, de opt ori mai rentabil decât cel feroviar și mult mai puțin costisitor decât cel rutier, ar fi adus economii considerabile industriei românești.

Pe lângă beneficiile economice, complexul hidroenergetic de pe Olt ar fi generat sute de locuri de muncă și ar fi redus considerabil riscul de inundații, prin gestionarea controlată a apelor râului, scrie romaniadeazi.biz.

Agricultorii din regiunea Olt s-ar fi putut baza pe acest canal navigabil pentru a-și transporta produsele mai rapid și mai eficient spre porturile de export, dar lipsa infrastructurii de transport pe apă a rămas un obstacol pentru dezvoltarea lor. În prezent, drumurile sunt aglomerate de tiruri, generând blocaje și poluare, ceea ce îi nemulțumește pe localnici.

Ce s-a întâmplat cu infrastructura construită pe vremea lui Ceaușescu

După 1989, șantierul de pe Olt a fost abandonat, iar ecluzele construite în acea perioadă au fost lăsate pradă degradării și vandalizării. De-a lungul timpului, hoții de fier vechi au luat ce au putut, lăsând doar structurile ruginite și neîngrijite. România nu a avut, din păcate, o strategie de valorificare a infrastructurii existente, iar guvernele succesive nu au pus accent pe dezvoltarea navigației pe râuri.

În timp ce Franța și Germania își dezvoltau rețelele de căi navigabile interioare, România, care dispune de râuri lungi și cu potențial pentru navigație, a ignorat această oportunitate. Pe lângă Olt, și alte râuri din România, precum Bega și Prut, ar putea fi amenajate pentru transport, însă lipsa investițiilor le-a transformat în simple atracții pentru ambarcațiuni de agrement.

Ce ar fi putut fi

Uniunea Europeană a demonstrat în ultimele decenii că navigația pe râuri este un sector-cheie pentru o economie sustenabilă și ecologică. Cu peste 37.000 de kilometri de căi navigabile, Europa și-a consolidat un sistem de transport care contribuie semnificativ la economie și la protecția mediului. România, deși ar fi avut potențialul să fie parte din acest sistem, nu are încă niciun râu navigabil în rețeaua europeană, iar resursele râului Olt rămân neexploatate.

Dacă proiectul de pe râul Olt, ajuns la o execuție de 80% s-ar fi finalizat, România ar fi putut astăzi să concureze cu țările dezvoltate ale Europei în domeniul navigației pe râuri. Totuși, ideea abandonată prea devreme, ar putea servi drept inspirație pentru viitoarele proiecte de infrastructură care să readucă România pe drumul spre o economie modernă și durabilă.