Din cuprinsul articolului
Sincer, mă gândesc că la una dintre întâlnirile magistrați-premier-președinte, un lucru nimerit ar fi, să se proiecteze un film, pe care unii îl cunosc, - „Căința” lui Tenghiz Abuladze.
Mi a venit ideea aceasta recitind știrea despre hotărârea Înaltei Curți prin care se confirma că au existat oameni care au fost condamnați pe nedrept, la ordin, – și nu doar condamnați, ci împinși spre moarte în închisoare, precum Stan Mustață ori Mencinicopschi. Asta nu aduce nicio alinare, ci doar redeschide o rană mai adâncă. Se recunoaște oficial ceea ce știam cu toții, dar refuzam să credem pe deplin: că justiția, în anii binomului SRI-DNA, nu a servit adevărul, ci o comandă. Că tribunalele au fost altceva decât temple ale dreptății.
Cum să mai crezi în lege, când ți se arată limpede că legea a fost folosită ca bâtă împotriva unor oameni? Că magistrați, aceiași care astăzi cer cu glas tare păstrarea tuturor privilegiilor lor, nu au avut atunci curajul să refuze jocul murdar? Și că prețul a fost viața unor oameni, ruina altora, familii distruse. O revizuire juridică, oricât de istorică, nu aduce înapoi ce s-a pierdut. Nu îi readuce printre noi pe cei care au murit în celule. Nu șterge umilința, nu repară anii furați. Rămâne doar hârtia, o recunoaștere tardivă, rece.
Fără căință, între justițiabil și instituțiile statului nu mai e punte.
Ne desparte o prăpastie săpată de abuzuri și de tăceri. Iar de partea cealaltă, magistrații care au apăsat pe pedalele ”binomului” cer acum să nu li se atingă privilegiile. Cum să nu simți o revoltă amară? Cum să nu te întrebi dacă mâine nu se va putea repeta aceeași tragedie, sub alte pretexte, cu alte nume?
Trebuie să recunosc: faptul că așa-zisul președinte al României a sărit în apărarea magistraților, nu m-a mirat. Ceeace m-a oripilat, însă a fost motivația dsale. Anume, că ”Magistrații din România au muncit mult mai mult decât analogii lor din țări europene"
Aceasta m-a dus direct ”Căința” - unul dintre filmele din ultimii ani de comunism, pe care l-am văzut atunci cu eforturi mari, la una dintre sesiunile video, la care ne adunam, să mai putem respira în duhoarea comunismului ceaușist.
Filmul „Căința” lui Tenghiz Abuladze, 1984 – lansat oficial în 1987 în URSS, este considerat una dintre capodoperele cinematografiei georgiene și unul dintre primele filme ale „perestroikăi” care a criticat frontal totalitarismul sovietic.
Într-un orășel georgian fictiv moare un fost lider local, Varlam Aravidze, un dictator grotesc, caricatural, care amintește de Stalin, Beria și de alți tirani. După înmormântarea solemnă, sicriul său este dezgropat în mod repetat de o femeie misterioasă, Ketevan Barateli. Ea explică: „Cum poate cineva să se ducă spre biserică pe strada care îi poartă numele? Cum poate fi mântuit un oraș dacă un tiran e cinstit ca un erou?”
Procesul intentat acestei femei dezvăluie trecutul lui Varlam: un amestec grotesc de cult al personalității, represiuni, deportări, abuzuri și crime împotriva oamenilor simpli. Prin povestea familiei Aravidze (tatăl Varlam, fiul său Abel și nepotul Tornike), filmul arată cum răul politic se transmite între generații și cum lipsa de „căință” duce la repetarea ororilor.
Tema principală a filmului este una actuală: responsabilitatea morală a celor care au tăcut sau au profitat de pe urmanedreptăților.
Întrebarea centrală: „La ce folosește un drum dacă nu duce la biserică?” este de-a dreptul cutremurătoare: la ce folosește progresul fără morală, fără adevăr și fără iertare?
Este mai mult decât cutremurătoare și sublinierea nevoia de căință și recunoaștere a trecutului, pentru ca o societate să se vindece.
La lansare în 1987, filmul a avut un impact uriaș în URSS: sălile de cinema erau pline, oamenii plângeau și aplaudau minute în șir. „Căința” a devenit un simbol al curajului artistic de a vorbi deschis despre crimele stalinismului, după decenii de tăcere.
În filmul lui Tenghiz Abuladze, Căința, imaginea obsesivă a sicriului scos din pământ funcționează ca un ritual al adevărului: mortul nu poate fi lăsat să doarmă liniștit atâta vreme cât cei vii refuză să privească în față propriul trecut. Varlam, dictatorul grotesc, seamănă pe alocuri cu Stalin, dar și cu o sumă de tirani locali, cu toți cei care și-au construit gloria pe umilința și suferința altora. Ceea ce apasă mai tare decât chipul lui este însă tăcerea mulțimii: nimeni nu îndrăznește să spună, până la procesul femeii care dezgroapă sicriul, că răul nu poate fi înmormântat sub coroane de flori și discursuri solemne.
La noi, oglinda e tulburător de apropiată. Nu avem un Varlam de piatră, dar avem o castă de magistrați care revendică în prezent pensii speciale exorbitante, avantaje nemăsurate, tratamente aparte. Nu mărimea sumelor revoltă cel mai tare, căci societățile pot accepta diferențe, dacă ele se sprijină pe merit și legitimitate morală. Problema e că lipsește exact ceea ce Abuladze cere în film: căința.
În anii binomului SRI–DNA, destine s-au frânt sub roțile unei mașinării care cerea capete, nu adevăr. Au existat dosare fabricate, interceptări livrate la pachet, judecători care au primit sentințele în plicuri galbene, au închis ochii și au semnat mecanic. Familii destrămate, cariere pulverizate, oameni scoși din viața publică , oameni omorâți în închisoare, nu prin vină, ci prin ordin. Și totuși, astăzi, în corul revendicărilor, nici o voce nu rostește: „Ne pare rău. Am greșit. Am fost parte dintr-un mecanism al abuzului.”
Nu cred că nu oamenii nu ar fi în stare să ierte. Dar ei se tem exact din motivul că au uitat unul din marile principii ale dreptului. Acela că ”nu există justiție fără iertare”.
Dar, fără căință și iertare, cum să fie onorată o asemenea tăcere cu privilegii? În film, femeia întreabă: „La ce folosește un drum care nu duce la biserică?” Astăzi întrebarea noastră ar fi: la ce bun o justiție care nu duce la dreptate, ci doar la rente și imunități? Dacă drumul spre biserică al lui Abuladze înseamnă iertare și împăcare, drumul justiției noastre duce, deocamdată, doar spre ghișeul privilegiilor.
Orice avantaj material – fie el și uriaș – ar putea fi acceptat, dacă ar exista acel gest de curaj, acea simplă frază de recunoaștere: „Da, ne căim pentru anii în care am contribuit la distrugerea unor destine.” Fără această căință, pensiile devin nu un semn al respectului, ci un monument ridicat pe temelii de tăcere și frică. Exact ca statuia lui Varlam: somptuoasă, dar absurdă, pentru că sub piatră nu se află măreție, ci rușine.
Și astfel, comparația devine inevitabilă: între funebra pompă a unui dictator și aplombul revendicărilor de azi se întinde aceeași lipsă a căinței. Un sicriu onorat în piața publică, dar care miroase, inevitabil, a putreziciune morală.
